#18 Alfabetizarea
de V. Umbreanu
A fost un aprilie ca în zicală.
Începând cu păcălelile, absurde, ale colegilor.
Urmate de zilele cu lapoviţă şi vânt.
Cu notele mici, din catalog.
„Apriliş bolondiş
Mămăligă cu macriş !”
Nu mai amintesc de examenele de bacalaureat, care se prefigurau, ca un nor negru, ameninţător.
Chemarea la secretariat, unul câte unul, a părut, iniţial, o problemă minoră.
Colegii turdeni făceau haz.
Auzi, să facem pe învăţătorii !
Când mi-a venit rândul, am avut emoţii.
Coborârea la parterul clădirii „medievale”, intrarea în birourile cu acte şi maşini de scris, sobrietatea funcţionarelor, mi-au anticipat, în mod „subteran”, labirintul în care voi fi împins.
-Trebuie să alfabetizezi o persoană din Câmpia Turzii, de pe strada Andrei Mureşanu, numărul 29.
Secretara mă fixa de după ochelari cu o privire rece şi la obiect.
Îmi întinse un mic registru şi-mi arătă, cu degetul arătător, locul pentru semnătură.
Pentru luat la cunoştinţă.
-Uite şi înştiinţarea !
Am luat hârtia şi aşteptam lămuriri.
Voiam să întreb atâtea !
Cum să alfabetizez pe cineva, dacă nu ştiu cum ?
Dar dacă nu vrea ?
Cine mă prezintă, oficial, persoanei ?
Cum se va finaliza acţiunea ?
-Ce mai aştepţi ? mă întrebă secretara mirată, ridicându-şi nasul din hârţoage.
-Aş vrea să întreb ceva !
-N-ai ce întreba, scrie totul în act: numele persoanei, adresa, perioada, data examinării!
Picioarele mele, de plumb, nu reuşeau să se desprindă de podea.
Mintea, complet în ceaţă, mă avertiza de pericolul ascuns printr-o stare de încordare.
La uşă, m-am încrucişat cu următorul coleg.
Din spate, o replică îmi dădu lovitura de graţie.
-Dacă nu-ţi faci datoria, nu primeşti diploma de absolvire !
Iată-mă complet buimăcit, ba chiar speriat, pe coridor, apoi urcând treptele la etaj, spre clasă.
Hărmălaia, comentariile, orele, s-au scurs departe de mine.
Nici nu-mi venea să mă ating de hârtia împăturită, pusă într-un buzunar al vestonului.
Tot aşa de pierdut am ajuns la gară, am călătorit cu trenul şi am intrat în casă.
Nu mi-a venit să iau amiaza.
Bunica mă întrebă, îngrijorată:
-Eşti bolnav ?
Ce să-i explic ?
Biletul mă ardea prin stofa aspră.
Au apărut şi părinţii de la serviciu.
Abia atunci m-am descărcat.
Cu năduf !
Dar şi cu teamă.
Citim împreună actul.
Kotay Piroska.
O femeie unguroaică !
Sucim cazul pe toate părţile.
-O ştiu, zice mama, e o femeie singură !
Îmi vine să plâng, de necaz.
Şi părinţii sunt nedumeriţi şi îngrijoraţi.
Şi lor li se pare o absurditate dar, până la urmă, trecem la aspectele practice.
Mi se spune cum să procedez.
Cum să încerc rezolvarea problemei.
Să mă prezint persoanei şi să explic situaţia.
Să o conving de importanţa cititului şi a scrisului.
Să fixăm câteva întâlniri.
Să îi arăt pe coli de caiet cum se scriu câteva cuvinte simple, apoi puse în propoziţii.
Şi să le citim împreună.
E şi hazlie chestia !
Un fel de tragicomedie.
Sora mea mă ia în zeflemea:
-O să te faci dascăl !
-Niciodată !!
Răspunsul meu, categoric, o face să pufnească în râs.
Şi să continue:
-Mai vedem noi !
Am adormit cu greu.
În gând, repetam scenariul alfabetizării, fără să-mi închipui, deloc, sfârşitul.
În zilele următoare nu m-a preocupat sarcina primită.
Aglomerarea răspusurilor la ore, vremea capricioasă, hazul colegilor, prezentarea la fotograf pentru pozele de tablou, m-au făcut să „uit” de şcolarizarea cu pricina.
Dar timpul trecând şi ameninţarea cu diploma, au readus iminenţa întâlnirii.
M-am hotărât pentru duminică dimineaţă.
Toţi m-au încurajat.
Mama n-a uitat să-mi repete două sfaturi:
1.-să vorbesc liniştit,
2.-să folosesc şi cele câteva cuvinte maghiare pe care le cunosc.
Sunt pe drum.
Străzile urmează una după alta.
Mă apropii de adresă.
Gardul de lemn şi poarta simplă le recunosc.
De câteva ori m-am antrenat, dându-i târcoale.
Casa de cărămidă, netencuită, nu are nimic primitor.
Urc cele câteva trepte şi bat la uşă.
Am emoţii.
Simt inima cum bate mai tare !
Am faţa roşie, o simt.
Un început de transpiraţie îmi apare pe frunte.
Mă şterg cu palma stângă.
Aştept, dar nu vine nimeni.
Bat mai tare, de câteva ori.
Din interior se aud paşi târşiţi, lenţi, care se apropie.
Uşa se deschide încet şi în faţă îmi apare persoana.
O femeie masivă.
Ciolănoasă.
Cu faţa tăiată din piatră.
Cu părul cărunt, tăiat scurt.
Puţin gârbovă.
Şi târând un picior, cu talpa întoarsă spre înainte.
Ne măsurăm cu privirile, unul pe celălalt.
-Bună ziua ! salut pe şoptite.
-Jo napot ! îmi răspunde.
Am încurcat-o !
Cum să-i explic ?
-Mit akarsz ?
Asta înseamnă „ce vreau ?”.
-En akarom maga tudtsz scrie ! combin, cum pot, cuvintele.
Adică „eu vreau să vă învăţ să scrieţi”.
-Mit akarsz ??
Iarăşi mă întreabă, ce vreau.
Stând în uşă, ţinându-se de ea, rezemată, mă privea cu ochi iscoditori, neînţelegând despre ce este vorba.
Mă hotărăsc să vorbesc în limba română.
Singura pe care o cunosc.
-Am primit sarcina, să vă învăţ să citiţi şi să scrieţi !
-Mit akarsz ?
-Mondj magyarul !
Adică să vorbesc ungureşte.
-Nem tudom !
-Nu ştiu ! îi răspund, şi dau să continui în limba mea.
Dar, bolborosind ceva, împinse uşa şi mă făcu să mă retrag
de pe prag pe trepte.
Se vedea cum stă şi mă priveşte, prin perdeaua croşetată.
Urc pe prag şi dau să bat, la uşă, din nou, când îi aud răspunsul,aproape ţipat:
-Hagy beket !
Înţeleg, s-o las în pace.
Stau nehotărât pe trepte, fără pic de inspiraţie.
Văzând că nu plec, deschide uşa cu repeziciune şi urlă către mine, în limba maghiară, mai multe cuvinte, din care am reţinut doar „ a fene egye meg !”
Adică, să mă ia dracul .
Pe stradă, câţiva trecători s-au oprit, atraşi de posibilul scandal.
Mă retrag spre poartă, ruşinat de situaţia neplăcută.
Grăbind-mă către casă, încep să-mi compun discuţia, din ziua următoare, de la secretariatul liceului.
Din care să reiasă nepotrivirea de limbă.
Oftez, oarecum uşurat.
Şi-o să le propun să-mi dea un analfabet român.
Cum să învăţ un ungur care nu ştie româneşte, să scrie şi să citească într-o limbă străină ?
Ce absurditate !
Ajung acasă şi povestesc păţania.
Râd cu toţii !
Râd şi eu, molipsit de hazul situaţiei.
Dar, un haz grotesc !
Luni, în pauza mare, glonţ la parter.
Intru curajos în birou şi, după ce salut şi mă prezint, expun cazul.
Clar şi răspicat.
Funcţionarele grave, nu înţeleg despre ce este vorba.
Le explic încă odată, cu amănunte, întâlnirea cu neştiutoarea de carte.
Şi lovitura sentinţei:
-Nu contează, altă persoană nu vei căpăta !
Şi:
-N-ai decât să-ţi faci datoria !
Rămân năuc !
Nu-mi vine să cred !
Cum se poate să nu priceapă ?
Mă revolt şi, aproape strigând, le trântesc în faţă:
-Dar e unguroaică şi destul de bătrână !
-Învaţ-o să scrie şi să citească în limba română !
-N-aţi auzit, nu ştie deloc româneşte iar eu habar n-am de limba maghiară !!!
Parcă vorbesc surzii !
Aplecate asupra hârtiilor, ticăloasele, nu mi-au mai dat nici o atenţie.
Transpirat şi roşu de furie, dar şi de groaza necomunicării, priveam biroul, priveam figurile şi mă vedeam într-o lume străină, cu totul nouă şi de neînţeles.
Am ieşit pe hol.
Urc treptele încet.
Aerul rece îmi evaporă sudoarea.
Nu văd pe nimeni.
Umbrele care trec în sus şi în jos, elevi sau profesori, mi se par fantome.
O linişte tensionată mă înconjoară.
Colegii se miră şi mă întreabă ce s-a întâmplat.
Fără să le răspund, îmi găsesc locul pe scaun şi aştept.
Aştept să mă trezesc.
Să mă trezesc din vis.
Din visul realităţii.
Sau din realitatea visului.
Au trecut ore şi zile.
Am devenit tăcut.
Nu mai am chef de învăţat.
Nici de discuţii.
Cu colegii.
Cu profesorii.
Cu părinţii.
Diriginta a ridicat din umeri.
Colegii îşi văd de ale lor.
Părinţii, îngrijoraţi, mă sfătuiesc să mai încerc.
Ce să încerc ?
Poate ar trebui să învăţ eu întâi, să învăţ limba maghiară, ca să încerc „alfabetizarea” !
Au trecut zile şi săptămâni.
Primăvara este în toi.
Pomilor înfloriţi nu le simt parfumul.
Norii nu mă mai atrag.
Lecţiile se disolvă în neant.
Poza pentru tablou a ieşit aiurea!
Examenele bat la uşă şi eu n-am înaintat cu un pas în sarcina primită.
Într-o dimineaţă, îmi iau inima în dinţi şi mă înfăţişez la adresă.
Deschid poarta.
Înaintez spre uşă.
Mă opresc în prag şi aştept.
Aştept să mă liniştesc.
Să-mi treacă emoţia.
Să-mi treacă teama.
Bat, bat hotărât !
Într-un târziu, aud paşii.
Paşii, care freacă podeaua.
Care se apropie.
Dincolo de perdea, apare forma cunoscută.
Silueta asimetrică.
Aproape diformă.
Care, mă recunoaşte !
Care, nu mai deschide uşa.
Şi care, dă drumul unui torent de cuvinte necunoscute !
Face semne cu mâinile.
Semne de ameninţare.
Şi vocea, devenită isterică, parcă cheamă pe cineva în ajutor !
Atâta pricep şi eu !
Mă retrag de-a-ndărătelea, spre poartă.
Un câine de un alb murdar se repede din cuşcă spre mine.
Norocul meu că este în lanţ.
Rândurile trecute nu m-a lătrat.
Nici nu ştiam că există.
Acum o fi auzit furia stăpânei !
Din stradă, mai văd în interiorul difuz al camerei, gesticulaţia gazdei.
La adresa oaspetelui.
A oaspetelui nechemat.
Şi nedorit.
Ajung acasă debusolat.
Părinţii sunt în grădină.
Bunica, bolnavă de varice deschise, stă întinsă pe pat, cu privirea în tavan.
Sora mea solfegiază în dormitor.
Cui să mă plâng ?
Trec alte zile chinuite.
Neliniştea mă cuprinde în braţele ei neproductive.
-Mai încearcă odată ! mă sfătuieşte mama într-o duminică, chiar înainte de examene.
Cu greu mă urnesc din loc.
Parcă am plumb în tălpi şi cătuşe la glezne.
O amărăciune îmi inundă, zilnic, gândurile.
Iar nopţile, dorm greu şi agitat.
Stau în faţa intrării, pe prag.
Nici nu-mi vine să bat la uşă.
Aştept, pur şi simplu !
Aud paşii care se apropie.
Cu aceeaşi încetineală.
Cu aceeaşi greutate.
Dar şi cu aceeaşi ameninţare.
Iat-o, dincolo de geam !
Dincolo de perdea.
Figura de vrăjitoare.
Cu rânjetul gurii.
Cu schimonoseala obrajilor.
Cu părul vâlvoi.
Cu braţele de caracatiţă.
Cu torentul veninos.
Apoi, mişcările în viteză !
Ca niciodată !
A braţelor care apucă un obiect.
De după uşă.
Apoi, deschiderea acesteia, într-o grabă nebună.
Mai să spargă sticla.
Din cauza măturoiului !
A cozii acestuia.
Mă dau înapoi.
În ultima clipă.
Înainte să mă pocnească !
Fug spre poartă.
Întors pe jumătate.
Ca precauţie.
Instinctul !
Noianul mocirlos al cuvintelor.
Înjurături !
Şi ameninţări !
Coboară ca un crab.
Ridică mătura.
Înaintând spre poartă.
Dar sunt în stradă.
Şi mă îndepărtez.
Fără să mai întorc privirea.
Fără să mai revin aici.
Orice s-ar întâmpla !
Nu, nu-mi vine să plâng .
De necaz.
Din contra, sunt liniştit.
Şi hotărât.
Fără să ştiu de ce.
Le explic alor mei finalul.
Mă compătimesc, dar n-au cum să intervină.
M-au învăţat de mic, să mă descurc.
Trebuie să o fac şi acum.
Dar cum ?
Nu văd nici o ieşire din acest labirint.
Au trecut şi examenele.
Abia am luat notă de trecere la matematică.
Copiind de la un coleg.
Care a copiat de la altul.
Şi aşa mai departe.
Bine că am scăpat !
Ne-am ars cu tabloul.
Cu tabloul de absolvenţi.
Colegii responsabili, au cheltuit banii strânşi.
Ne-am ales doar cu câteva fotografii personale.
La banchet nu m-am dus.
Ce să fac acolo ?
Numai de distracţie nu-mi ardea !
Acum stau pe coridor, lângă secretariat.
Funcţionarele m-au dat afară.
Şi ele.
Pentru neîndeplinirea sarcinii, de a-mi prezenta, la examenul de alfabetizare, eleva.
Nu ştiu cum au rezolvat problema, colegii.
Nimeni n-a făcut vreo declaraţie.
Ce ciudat !
Doar eu să fiu neputincios ?
Stau şi aştept.
Nici eu nu ştiu ce aştept !
De altfel, nici n-am altceva de făcut.
Doar să-mi iau diploma.
Minutele trec şi se adună în ore.
Curios, holul este pustiu !
N-a intrat şi n-a ieşit nimeni, de câteva ore !
Înţepenit, tăcut, trist şi obosit, aştept să se petreacă o minune.
Chiar aşa !
Iată, uşa de la intrare, masivă şi grea, se deschide şi profesorul de ştiinţe naturale urcă treptele.
Îl salut, dar, fără să-mi răspundă, trece direct la obiect, întrebându-mă:
-Ce stai aşa de plouat, absolventule !
În sfârşit, am în faţa cuiva să mă descarc !
Şi o fac imediat, cu repeziciune şi cu năduf.
Minute în şir, îi povestesc scenariul.
Drumul ascuns, în labirint.
Coşmarul.
Alfabetizarea.
Am tăcut, epuizat.
Golit de veninul acumulat.
Uşurat de spovedanie.
-Numai pentru atâta eşti necăjit ?
-Vai, ce copil eşti !
Nu-mi vine să cred cu ce cântar uşor îmi evaluează starea !
Râde sacadat.
Mă ia pe după umeri şi mă strânge la piept.
Îmi vine să plâng !
-Uite cum facem ! începe rezolvarea problemei, simpaticul dascăl.
-Facem o înţelegere, eşti de acord ?
-Sigur, domnule profesor ! răspund eu imediat, fără să am habar despre ce este vorba.
-Vino cu mine !
Cu un început de speranţă, îl urmez spre laboratorul cunoscut, unde îmi dădu o găleată cu capac şi un ciorpac cu coadă lungă.
-Te duci la Băi şi-mi colectezi material biologic, în regulă ?
-Da, da ! aprob imediat, înhăţând ustensilele.
-Tu îmi aduci materialul şi eu te aştept cu diploma !
Nici n-a terminat ce-a avut de spus că şi ieşeam alergând din clădire !
Iată-mă pe străzi, galopând spre zona Băilor !
Nimic altceva nu contează !
Nici că n-am fost, niciodată, acolo !
Nici că sunt în hainele de duninică !
Nici că nu ştiam ce să adun pentru laborator !
Nici că nu credeam că va obţine actul atât de uşor !
Totul a fost ca în vis.
Sau ca într-o poveste.
Drumul în pantă, până la ieşirea din oraş.
Panorama încântătoare a depresiunii.
Verdeaţa.
Argila cu sare.
Bălţile.
Lacurile.
Clădirile.
Arboretul.
Puţinii drumeţi mi-au uşurat expediţia.
Dar, şi dacă era plin de lume, nu dădeam înapoi !
Ce să mai zic ?
Câteva ore am cutreierat locurile cele mai diverse şi am umplut găleata cu de toate.
Plante acvatice şi peştişori.
Broaşte şi tritoni.
Şerpi şi mormoloci.
Insecte şi melci.
Lipitori.
Pureci de baltă !
Plin de nămol pe pantofi.
Ud şi stropit pe ciorapi şi pe pantaloni.
Cu mânecile îndoite până la braţ.
Cu faţa arsă de soare dar radiind de satisfacţie.
Iată-mă pe calea de întoarcere.
Cine mă întâlnea, mă privea cu suspiciune şi mirare.
Îmi venea să râd tuturor !
Ce familiare îmi erau raţele şi gâştele !
Ce păcat că nu le puteam prinde şi să le ascund în vas !
Sau rândunelele care săgetau în jur !
Sau câinii care se repezeau spre mine.
De care nu mă mai temeam.
Cu ciorpacul, dept armă.
Flămând şi obosit, urc panta uşoară până pe şa, apoi cobor serpentina străzii până la teatru.
Mă târăsc pe ultima porţiune, spre liceu.
În parcul din faţă, profesorul gesticula.
Cu cât mă apropiam, îmi venea mai repede în întâmpinare.
-Ce spaimă am tras ! îmi spuse la început pe nerăsuflate.
Iar apoi, mai liniştit:
-Am crezut că ai păţit ceva !
Într-o mână, diploma mea, de care uitase.
Privind spre găleată, vede apa scurgându-se pe sub capac.
-Ai găsit specii ?
-E plină cu de toate ! am răspuns râzând, cu satisfacţia celui care îndrăgeşte şi cunoaşte natura.
N-am lăsat materialele decât în laborator.
În timp ce mă spălam la chiuvetă, îi auzeam exclamaţia, repetată de câteva ori:
-Extraordinar !
-Extraordinar !
Şi, în timp ce mă ştergeam cu prosopul pluşat, mă îmbrăţişă şi mă sărută pe obraji.
Apoi, luând diploma de pe o masă de laborator, mi-o înmână şi-mi ură succes la admitere.
Ieşind din încăperea cu acvarii şi planşe, cu ochii plini de lacrimi, i-am mai auzit încă o dată vocea:
-Extraordinar !
Astfel se termină povestea.
Cu alfabetizarea.
Dar epilogul, epilogul nu trebuie omis.
Elevul naiv de atunci, acum pensionar, trecând pe strada Andrei Mureşanu, pe lângă numărul 29, o vede pe analfabetă, în vârstă de peste 90 de ani, gârbovă, abia mişcându-se, bâjbâind la aceeaşi uşă, abia găsind clanţa.
Oare dacă aş întreba-o, în limba maghiară, bineînţeles, dacă îşi mai aminteşte de episodul din anii 50, ce răspuns ar da?
Hm !
Alfabetizarea.
Alfabetizarea comunistă!
2001