#17 Mai tragi cu ochiul?

de V. Umbreanu

Ora de fizică era în plină desfăşurare.

În laboratorul tip amfiteatru, profesorul, la tablă, scria de zor.

Mic, dar corpolent, cu braţe vânjoase de fost boxer, se mişca dezinvolt, deşi vârsta înaintată i-ar fi putut reduce vioiciunea.

Părul tuns scurt, aproape cărunt, îşi reducea suprafaţa, prevăzând viitoarea chelie.

Ochii, înfundaţi în orbite, ageri, sub pleoapele molatice, nu puteau ascunde o şiretenie.

În capcana căreia, noi, elevii, cădeam destul de des.

Ochelarii, pe nasul bondoc, erau astfel poziţionaţi încât privirea folosea permanent, cele două direcţii.

Sus, stăpânind clasa eteogenă.

Jos, cititul şi scrisul.

Liniştea era întreruptă de slalomul cretei pe tabla neagră.

Şi de cuvintele care întăreau, din când în când, conţinutul lecţiei.

Câte o mişcare a tinerelor corpuri făcea să scârţâie băncile

vechi de un secol.

Atunci, profesorul tresărea, se oprea din activitate, rămânând cu spatele la clasă un timp, apoi se întorcea protestând.Deşi pretindea că nu aude bine, şi ne făcea să vorbim tare, chiar strigând răspunsurile, cel mai mic sunet îi strica echilibrul.

Iar când acestea se înmulţeau, izbucnea cu expresia „mama dracului” sau „mama dracului să vă ia !”.

Aşa a fost şi acum.

În timp ce completam caietul de notiţe cu legea lui Ohm, nemişcat în rest, să nu-mi atrag observaţia şi furia fostului sportiv, unii colegi, nepăsători sau chiar provocatori, au stârnit suspiciunea şi cascada de cuvinte, întrerupând lecţia.

Nici nu s-a instalat calmul, că alt scârţâit se făcu auzit.

Profesorul, cu tensiunea crescută, se năpusti în direcţia aceea, urcă în salturi treptele, cu „mama dracului” fluturând ca un drapel războinic.

Apoi, aproape spumegând, prinse pe aproximativul făptaş de-un obraz şi-l scutură, ridicându-l din bancă.

Degeaba proteste şi lacrimi.

Din spate, hohote şi vociferări.

Când furia se întorcea spre ei, schimbau repede placa şi aprobau represaliile.

-Bine faceţi, domnu profesor !

Şi către clasă:

-De ce nu faceţi linişte ?

-De ce-l deranjaţi pe domnu profesor ?

Ce mai, circ în toată regula !

Apoi, coborând spre catedră, un zâmbet mucalit n-a putut fi oprit la timp, pe care, cei din primele rânduri, prinzându-l rapid, transformă tensiunea în ilaritate.

Se râdea în hohote.

Dând din cap a compătimire, dar râzând destins, profesorul făcu semnul cunoscut.

Braţul ridicat şi răsucirea palmei, într-o parte şi alta.

Adică, tâmpenie, nebunie.

Încet-încet, spiritele se calmau.

Privind ceasul CFR de pe catedră, profesorul arătă scurgerea catastrofală a timpului, cu degetul arătător întins.

Şi schiţând o figură disperată.

Apoi, ridicând din umeri a neputinţă, luă manualul şi ne dădu restul lecţiei pentru acasă.

Urmă hărmălaia din pauză.

Grăbiţi să coborâm cu un etaj, la clasa noastră, ne înghesuiam spre ieşire.

Strigăte.

Observaţii.

Râsete.

Ghionturi.

Am rămas printre ultimii.

Profesorul, cu figura obosită, cu umerii largi, dar căzuţi, în halatul gri-închis, arăta mai mult a magazioner.

Care-şi duce caietele cu scripte în birou.

Mai lipsea creionul de după ureche.

Trei colegi l-au oprit şi i-au cerut lămuriri.

Doi dintre ei, fruntaşi la învăţătură, viitori ingineri, serios interesaţi de materie.

Al treilea în schimb, lichea sadea, viitor puşcăriaş, înfigăreţ şi batjocoritor, acum să intre în graţii.

Mă opresc şi eu, pentru prima dată, gură-cască.

Pentru mine, limba fizicii-limbă străină.

În timp ce colegii primeau explicaţii detaliate, şarlatanul, privindu-mă amuzat, îmi trase cu ochiul.

Eu îi răspund, cu un gest reflex.

Consultaţia terminându-se şi ieşirea spre coridor fiind liberă, cu paşi grăbiţi, am ajuns în clasă.

Nu mai aveam timp să ies în curte.

Trebuia să schimb manualul şi caietul de fizică în favoarea orei de franceză, în altă sală de clasă.

Chiar când închideam servieta, un coleg vine în fugă şi mă anunţă că sunt chemat de profesorul de fizică, sus, în laborator.

Mirat şi neînţelegând nimic, eu fiind un anonim în liceu, o teamă ascunsă mi-a minat paşii.

Ce să fac ?

Dacă urc etajul, pierd intrarea la ora de franceză.

Unde iarăşi aveam probleme.

Şi cu materia şi cu profesorul.

Dacă nu merg, cine ştie ce complicaţii urmează !

Atras de magnetul chemării şi împins de instinctul datoriei, cu paşi nesiguri, într-un fel de transă, străbat lungul coridor şi urc treptele tocite.

În aerul amestecat, de urină şi dezinfectant.

Cu privirea pierdută în ceaţa clipelor imediate.

De ce sunt chemat ?

Cum de m-a remarcat profesorul ?

Am ajuns.

Deschid uşa spre coridor.

Intru şi o închid la loc, în spatele meu.

Iată laboratorul, cu uşa închisă.

În momentul când era să pun mâna pe clanţă, vocea profesorului, de pe coridorul ce da spre birou, mă strigă scurt, pronunţându-mi numele.

Numele din cele două silabe.

Scurt şi apăsat.

Prevestitor a furtună.

Am şi îngheţat !

Nu ştiu cum am ajuns în dreptul lui.

Împins sau atras ?

Iată-l pe fostul boxer !

Iată-l, reintrat în ring !

Apropiindu-se de partener.

De partenerul luat de pe stradă.

La întâmplare.

Partener de antrenament.

Cu umerii încordaţi, sub halatul pulsând de forţele trezite.

Cu capul împins înainte, având în avangardă o mână întinsă.

O mână întinsă, cu palma deschisă şi degetele răsfirate.

Cu degetele răsfirate, gata să apuce.

Gata să apuce victima.

Ochii, abia vizibili dintre pleoapele umflate de încordare.

Ochelarii, gata să cadă de pe nasul borcănat.

Buzele subţiate, până la dimensiunea a două lame.

A două lame ascuţite.

A două lame ascuţite, care îmi pronunţă numele.

Numele disecat.

Cu cruzime.

Cu ură.

Cu răzbunare.

Nu mai ştiu nimic despre mine.

Nici cine sunt.

Nici unde mă aflu.

Doar atunci m-am trezit, m-am trezit la realitate, când, obrazul meu drept, prins în menghina adversarului, a simţit că există.

Prins cu abilitate.

Cu abilitatea experienţei.

Strâns cu putere.

Cu puterea antrenamentului.

Şi răsucit.

Şi ridicat.

Până la părăsirea pământului de sub picioare.

Şi cuvintele.

Căzute ca un trăsnet.

Ca un trăsnet din senin.

-Mai tragi cu ochiul ?

Durere.

Lacrimi.

Ruşine.

Cobor treptele şi înaintez pe coridorul pustiu.

Lac de transpiraţie.

Roşu de furie.

Cu obrazul fierbinte, tumefiat de pedeapsă.

Cu trena întrebării, caut clasa în care să intru.

Caut clasa şi n-o găsesc.

Doar cuvintele mă înconjoară şi-mi sfâşie bruma de respect pentru semeni.

„-Mai tragi cu ochiul ?”

„-Mai tragi cu ochiul ?”

2001