#16 Culmea îndrăznelii

de V. Umbreanu

-Scoală-te, n-ai auzit ceasul?

Din întuneric, glasul mamei mă trezeşte brusc.

Visul se sfâşie.

Parcă regret că nu voi şti niciodată continuarea.

Buimac, în primele momente, nu sesizez rostul acestei treziri.

Tot mama lămureşte situaţia.

-Trebuie să mergi la liceu, aveţi consultaţii !

-Scoală-te, odată !

Aha !

Ce-aş mai dormi, totuşi !

Culcuşul cald, mă atrage şi mă îmbie la somn.

Mai ales, cu aerul rece din cameră !

Mă ridic şi dau repede de-o parte, pătura.

Nimeresc, cu picioarele goale, pantofii.

Mă descotorosesc de bluza pijamalei.

Aprind veioza de la baia improvizată.

Torn apă în lighean.

Pufnind şi stropind, îmi biciuiesc corpul cu lichidul rece.

Prosopul alb, cu ridurile în pătrăţele, mă mai încălzeşte.

Mă îmbrac la repezeală, sting becul şi trec în bucătărie.

Lumina o trezeşte pe bunica.

-Ce, te-ai şi sculat ? mă întreabă, întoarsă puţin de la perete.

-Avem matematică mai devreme !

Bombănind, îşi reia poziţia, dar tot aud ceva :

-.....nu vă lasă în pace !?

Aprind focul în sobă şi pun, într-o crăticioară, apă pentru ceai.

Apoi ies afară şi mă întorc în clipa când capacul sălta din cauza vaporilor.

Pun florile de tei şi-mi ung feliile cu untură.

Mătuşa sforăie în camera alăturată.

Beau ceaiul fierbinte grăbit, să nu scap trenul.

Trenul cu care, noi, navetiştii, ne deplasăm la şcolile din Turda.

Sau la intreprinderi.

Sau la târg.

Iau servieta, pregătită de cu seară, adăugând pâinea cu gem.

Răsucesc comutatorul şi plec în linişte.

Din cuşcă, Azor mă latră prietenos, aşteptând ceva.

Ajung la poartă şi ies în stradă.

Noaptea stăpâneşte încă.

Cele câteva becuri de la stâlpi dau o lumină chioară.

Trec pe trotuarul cu dale dreptunghiulare şi grăbesc pasul.

Răcoarea dimineţii mă înfioară.

Strâng fularul la gât şi-mi trag basca peste urechi.

E noiembrie.

Frunzele, de mult, au căzut.

Pământul este umed de la ploile din zilele trecute.

Deodată, din faţă, îmi iese în întâmpinare o umbră voluminoasă !

Un bărbat, încovoiat de un balot imens !

De sub pălărie, mă priveşte chiorâş, suspicios, apoi îşi fereşte faţa.

Trece gâfâind între mine şi gardul unchiului Ion.

Mă întorc, bănuitor şi cam temător.

Acelaşi lucru îl face şi el !

Un ţigan corturar.

Opriţi amândoi, ne spionăm de la distanţă.

Primul cedează el şi se îndepărtează grăbit.

Îmi reiau drumul, dar, peste câţiva paşi, în şanţ, văd lucind ceva.

Un obiect.

Cobor de pe trotuar şi-l recunosc.

O ghetuţă de copil !

Nou-nouţă.

Maro.

Privesc în urmă.

Hoţul a dispărut pe o străduţă.

Urc pe trotuar cu servieta şi cu proba-martor.

Şi, aproape de poştă, tot în şanţ, altă mostră !

De data aceasta, un pantof mai mare.

Tot maro.

Îl recuperez cu teamă.

Parcă paşii mi s-au mai domolit.

Uit de tren şi de liceu.

Cu o încordare ca înaintea unui examen, ajung la colţul străzii, la o răscruce.

Unde, zarva mă opreşte în umbra restaurantului „Poiana”.

Zarva de la magazinul de încălţăminte !

Din vecinătatea şcolii primare.

Unde, ţiganii, la lumina puternică a becului cu neon, de pe stâlp, îşi împachetau prada.

Sustrasă din prăvălie, prin zidul lateral, alături de şcoală.

Gardul rupt le permitea transportul cutiilor care, în graba lor, cădeau pe jos şi împrăştiau încălţămimtea.

Strigau şi se încurajau, în limba lor.

Unii, cărau.

Alţii, făceau boccelele.

Bărbaţi, femei şi copii, cu toţii participau la festin !

Înlemnit de surpriză, dar şi de frică, nu mă puteam desprinde de lângă zidul umbrit.

Doar sirena unei locomotive m-a trezit din vraja aventurii.

Strecurându-mă pe lângă ziduri, ocrotit şi de castanul bătrân, o iau la fugă spre gară.

Cu pantofii furaţi, într-o mână.

Cu geanta şcolărească, în alta.

Cu fruntea umezită de broboanele de sudoare.

Într-o asemenea stare, gâfâind, mă apropii de clădirea Miliţiei.

Oare pierd trenul ?

Orice s-ar întâmpla, cu îndrăzneala timidului învingând emoţia, deschid poarta şi intru în curtea mică.

Firma, de pe clădirea veche, într-un banal stil arhitectonic îmi dă siguranţă parcă.

Şi încredere, în tot ceea ce fac.

Chiar când să bat în uşă, zăresc butonul soneriei.

Apăs o dată, scurt.

Aud, departe, sunetul.

Aştept, încordat.

Nimic !

Nu se întâmplă nimic !

Nu se aude nici o mişcare.

Mai sun, de data asta, de trei ori, lung şi apăsat !

Soneria tulbură liniştea.

Liniştea încăperilor.

Liniştea încăperilor pustii.

Nu vine nimeni !

Cum se poate ?

O nelinişte mă inundă.

Care îmi acoperă siguranţa !

Şi încrederea !

Transpiraţia îmi curge de pe frunte pe obraji.

Sunt roşu de emoţie.

Dar şi de o teamă de neînţeles.

Urmată de nervozitate.

Apoi, brusc, de furie.

Sun, sun şi iarăşi sun !!!

Cu mâna dreaptă.

Pentru că în stânga ţin servieta, grea de caiete şi cărţi.

Şi de feliile mele cu gem.

Care-mi fac foamea mai grea, nesăturându-mă niciodată.

Pe scări, cei doi martori, deveniţi şi ei bănuitori.

Dacă nu şi suspecţi !

Plec !

Ies din curte şi mai privesc de la poartă, înainte de a o închide, încălţămintea desperecheată, de pe treptele luminate.

Apoi, o zbughesc spre gară, scăpând de tensiunea acumulată.

Năvălesc pe peron şi urc în trenuleţul nostru de mers.

Şi mă pierd în anonimatul întunecos al compartimentelor.Ce mai contează restul !

Ora de consulaţii, la matematică.

Celelalte ore.

Revenirea acasă.

Toate au trecut în rutina cotidianului.

Dar, localitatea vuia !

Toată lumea, peste tot, numai despre furtul de noapte vorbea.

Cum au spart zidul lateral şi au golit magazinul !

Cum nimeni nu s-a sesizat, în plin centrul aşezării !

Dar cel mai mult a şocat, autorităţile şi pe consăteni, îndrăzneala hoţilor !

Tupeul lor !

Nemaiauzit vreodată.

Necunoscut în analele hoţiilor, cel puţin la nivel local.

De a pătrunde în incinta Miliţiei şi de a plasa în faţa uşii, jos, pe una din trepte, două încălţări.

Din magazinul devastat

Culmea îndrăznelii !

Sau a sfidării !

Aşa să fie oare ?

Destul de repede, hoţii au fost prinşi.

Zidul, reparat.

Gardul, întărit.

Magazinul de încălţăminte, redeschis.

Zvonurile arătau, printre altele, că toate presiunile puse în joc, n-au făcut pe ţigani să recunoască gestul ofensator.

Gestul ofensator, la adresa autorităţii.

La adresa autorităţii de stat.

Oare de ce n-am intervenit în anchetă ?

2001