#15 Mrenele

de V. Umbreanu

-Scoală-te, tatăl tău de când este gata !

Visul se sfarmă în bucăţi şi mă trezesc buimac.

Mama, văzând că mă ridic din pat, se strecoară sub plapomă şi-şi reia somnul.

Mă simt obosit.

Ştiu de ce.

Seara, febra pregătirilor m-a ţinut până târziu, iar apoi, culcat, cu ochii deschişi, anticipam, minute în şir, pescuitul.

Drumul cu bicicleta.

Ajungerea la apă.

Căutarea locurilor.

Urmărirea plutei.

Pleoapele nu se apropiau şi numai spre dimineaţă am adormit.

Scot pijamaua şi-mi iau hainele de pe scaun.

Trec în bucătărie şi mă spăl în lighean.

Ies afară, unde, noaptea este, încă, stăpână.

Tata, lângă bucătăria de vară, pregăteşte bicicleta de drum, la lumina slabă a becului de dinăuntru.

Revin şi sorb în grabă laptele încălzit, muşcând lacom din felia de pâine neagră.

Bunica se întoarce de la perete, din patul vechi, şi-mi atrage atenţia să sting focul din sobă.

Mătuşa sforăie în întunericul cămăruţei ei.

Sting lumina şi ies în beznă.

Tata mă aşteaptă.

Pe portbagaj, raniţa burduşită cu de toate: alimente, pelerine, momeală, ustensile.

Legată cu nişte curele.

La bara orizontală, undiţele, strânse şi fixate la fel.

La cea oblică, pompa.

Ieşim în stradă.

Închid poarta cu zăvorul de lemn.

Apoi, mă urc pe micul postament de lemn, iar tata, cu un avânt, se ridică pe bicicletă şi pedalează.

-Oare, nenea Ilă ne aşteaptă ? întreb, în timp ce m-am obişnuit cu răsuflarea care-mi încălzeşte creştetul.

-Sper să se fi trezit ! îmi răspunde tata, în timp ce, în viteză, ne apropiem de Sâncrai, unde trebuia să-l întâlnim pe prietenul nostru.

Cocoşii cântă.

Trec autocamioane pe şosea, orbindu-ne cu farurile.

În conul de lumină, săgetează fluturi.

Mi-e frig.

Pantalonii scurţi şi bluza de doc lasă să treacă aerul răcoros de mai.

-Tu tremuri ! observă şi tata.

Şi, continuă grijuliu:

-Lasă, imediat oprim şi te înveleşti cu pelerina !

Poziţia incomodă, cu corpul răsucit, cu picioarele ţinute oblic, îmi solicită muşchii.

Basca, îmi ţine de cald, dar în rest, sunt la discreţia nopţii.

Pe asfalt, fâşia de lumină a lămpii cu carbid, înaintează tremurând.

Dincolo de ultima biserică, pe dreapta, o umbră.

Oprim lângă nenea Ilă, bucurându-ne de întâlnire.

-Credeam că nu v-aţi trezit ! îl întâmpin, în loc de „bună dimineaţa !”.

-Asta s-o crezi tu, ce, vreţi să prindeţi toţi peştii !?

Când pornim, cu pelerina în jur, nu mai simt răceala aerului.

Drumul în trei parcă-i mai cu spor .

Bărbaţii pedalează alături şi discută te miri ce.

Nu-i ascult.

Plăcerea deplasării, cu tot disconfortul, îmi dă o vibrare, care se termină cu o salivaţie abundentă.

Înghit mereu.

N-aş vrea să se termine călătoria .

Dar, abia aştept să pescuim !

Asfaltul s-a sfârşit şi roţile bicicletelor scrâşnesc în pietriş.

Peste dealuri, spre răsărit, urcă o coroană viorie.

Pescarii tac.

Au obosit.

Dar roţile se învârt mereu.

Maşinile trec în număr tot mai mare.

Şi lumina creşte.

Prin sate ne latră câinii.

Stelele pălesc.

Venus, apare, strălucitoare, înaintea soarelui.

Cotim şi trecem Arieşul pe pod.

Nu mai avem mult şi ajungem.

Nu m-am plâns, dar, amorţit şi epuizat, sunt la capătul puterilor.

Conversaţia se înviorează.

Cu toţii ne pregătim sufleteşte.

Astrul zilei apare la orizont, într-o explozie de culori.

Părăsim şoseaua şi ne abatem spre râu, pe un drum de ţară.

Urmele de căruţe şi gropile ne saltă mereu.

Ocolim nişte sălcii şi, în sfârşit, ne oprim pe un ţărm înalt, unde, un repeziş prelung învolbură apele şi ocupă auzul.

Iarba cu rouă îmi udă pantofii.

Încă nu am cizme de cauciuc.

Cicliştii, transpiraţi, descarcă bagajele, apoi reazămă bicicletele între răchite.

Cu tot calabalâcul ne apropiem de apă.

Lăsăm înapoi urme în iarbă.

Surpriza s-a atenuat de când, la pod, am constatat apele tulburi, gălbui-cenuşii.

A plouat la munte.

Aşa că, pregătim undiţele pentru a pescui la greutate.La mreană.

Cu râmă neagră.

Fiecare îşi montează arma.

Îmbinăm beţele.

Fixăm mulinetele.

Dispunem plumbul mare.

Apoi, foiţa şi cârligul.

Tata îmi găseşte un loc, după o mică peninsulă şi părăsindu-mă, nu uită să mă avertizeze:

-Atenţie la mal, să nu te apropii prea mult !

-N-ai nici o grijă ! îl asigur solemn.

Cunosc pericolul surpării.

În timp ce se îndepărtează mai la vale, pun momeala şi lansez în mijlocul râului, trăgând de fir până plumbul se fixează la marginea curentului.

Aştept, privind în jur.

Aerul încălzit adie în contact cu răcoarea apei.

Codobaturile zboară în salturi largi, ţipând anume.

Undeva, mugesc nişte vite.

Departe, şoseaua animată.

Îmi caut un loc unde mă aşez pe pelerina făcută sul.

Alături, cutia cu râme.

Şi plasa pentru peşti.

Dar, minutele trec fără nici o mişcare a vârfului undiţei.

Locul e bun, de aceea mai aştept.

La distanţă, adulţii, cu undiţele în mâini, aşezaţi pe scăunelele-trepied, conversează.

Apa îşi cântă melodia.

Gândurile zboară libere.

Minutele trec fără folos.

Mi-e cald.

Îmi scot bluza, iar basca o turtesc şi-i fac un cozoroc.

Îmi schimb poziţia.

Mai aştept.

Apoi, recuperez şi mai adaug momeală proaspătă.

Arunc şi fixez.

Nici ceilalţi n-au succes.

Şi-au tăiat crăcane din salcie pentru undiţe.

Mă hotărăsc, brusc, să schimb locul.

Mut şi bagajele.

Mă apropii de concurenţi şi arunc unde-i torentul mai puternic.

Aduc plumbul aproape de ţărm.

Adâncimea dacă depăşeşte un metru şi jumătate.

Nici nu apuc să mă aşez pe scaunul improvizat că undiţa îmi tresare în mâini !

Firul tras cu putere, în zmâcituri brutale, arată puterea peştelui.

Opoziţia mea reflexă, n-a făcut decat să-l îndârjească.

Şi să intre, cu forţă, în mijlocul râului, unde curge torenţial.

Undiţa de oţel şi firul gros, îmi dau posibilitatea de a-l aduce, destul de repede, la mal.

Cu toată zbaterea, iată-l lovind cu coada valurile şi făcând un zgomot ce îl acoperă pe cel al repezişului.

Tata se întoarce şi mă vede aplecat şi agitându-mă.

-L-ai prins, e mare ?

-Da, o mreană de peste un kilogram !

Vocea îmi tremură de emoţie.

Mreana se zbate sub ţărmul lutos, forţând în toate părţile, înnebunită de fir.

O ţin strâns şi aştept să se liniştească, apoi o salt în iarbă.

Acum, degeaba se zbate.

Satisfăcut şi mândru de deschiderea scorului, o eliberez din cârlig, apuc plasa, o introduc în ea şi o las în iarbă.

Fug la raniţă, iau briceagul tatei, tai o ramură de salcie şi pregătesc un ţăruş.

Duc briceagul, revin la plasă, caut un loc favorabil şi găsindu-l, o cobor în apă, fixând-o bine cu ţăruşul în ţărm.

Pun râmele vii şi arunc din nou în vâltoare.

Recuperez, încet, până aproape de ţărm, unde a fost şi înainte.

Nici nu s-a oprit bine greutatea, cred că din mişcare încă, şi lovitura m-a surprins prin violenţa ei !

Şi iarăşi firul smuls.

Şi iarăşi înţepătura contrară.

Şi iarăşi fuga spre larg.

Şi iarăşi mreana adusă sub mal.

Apoi, pe iarbă.

Apoi, în plasă.

Apoi, râmele.

Şi, aşa mai departe.

Fără pic de odină !

Fără pauze !

Numai lansări.

Numai lovituri.

Numai luptă.

Abia pridideam.

Mreană după mreană.

Nici una sub o jumătate de kilogram!

Ceilalţi, acolo ?

Nimic !

Surprinşi, întâi s-au minunat şi m-au lăudat, dar apoi le-am simţit invidia.

Şi ironia.

Chiar necazul !

Şi-au schimbat, tăcuţi, locul.

Şi ruşinaţi.

Mai bine zis, pleoştiţi.

Au venit alături.

Nici n-aveam timp de discuţii sau comentarii.

Plasa plină, nu mai putea primi nici un peşte !

Ţăruşul, bine înfipt, reţinea capcana zgomotoasă.

Au prins şi ei, dar nu mulţi.

Câteva mrene, fiecare.

Pentru că groapa peste care am dat era vadul principal.

Unde peştii primeau, în plin, curentul tulbure.

Cu râmele, grase şi agitate, în cârligul mascat.

Ultimele mrene, săltau pur şi simplu în iarbă, în spatele meu.

Ne uitam cu toţii spre ele când zgomotul ne surprindea.

-Nu te mai saturi ? mă luă în primire nenea Ilă, cu o supărare necolegială în glas.

Nici tata nu se simţea mai echilibrat.

Deşi se mândrea cu performanţa fiului său, suferea vizibil şi el de rara activitate de la capătul firului.

Şi, ca să-i împac, am declarat, nu peste mult timp:

-Mi-e foame !

Şi mi-era, într-adevăr.

O foame sălbatică.

În chip de slăbiciune, pe lângă golul din abdomen.

Recuperez, las undiţa în iarbă şi merg la raniţă, să-mi pregătesc mâncarea.

Pâine cu slănină şi cu ceapă.

Ca de obicei.

Soarele trecuse, demult, de creştetul boltei.

Aerul cald, fără nici o briză, îmi învelea fruntea transpirată.

Ceapa verde îmi trosnea între dinţi.

Feliuţele de slănină, câte două-trei, urmau după fiecare bucată de pâine.

Cu obrajii umflaţi, am întrebat pescarii:

-Nu veniţi la masă ?

-Nu ne este foame! au răspuns, aproape deodată, preocupaţi de undiţe.

Dar nici mrenele nu mai muşcau.

Cu toate că aruncau exact în locul meu.

Şi schimbau râmele moleşite cu altele proaspete.

După ce am băut apă din sticlă şi am aşezat la loc merindele rămase, m-am apropiat de râu şi am privit.

-Nu mai trag pentru că apa scade! remarc eu, ca un specialist.

Într-adevăr, sub ţărm, se vedea nivelul apei cu o palmă mai jos.

Şi sunetul valurilor se schimbase.

Aşa că, peştii rămaşi neprinşi de mine, au procedat în consecinţă !

Degeaba mai aşteptau, cu undiţele în apă.

Dându-şi seama, fără să comentez, le-au scos şi am început să ni le pregătim de împachetare.

Tăcuţi cu toţii.

Numai când am ridicat plasa din apă, cu monştrii zbătându-se, pentru ultima oară, şi am târât-o până lângă celelalte, nenea Ilă, neputându-se abţine, mă mai înţepă odată :

-Cum o să le duci ?

Privindu-l pieziş, căutam un răspuns potrivit şi, negăsindu-l, le-am luat plasele aproape goale şi am început să le umplu.

Cu mrenele aruncate în iarbă.

Acum, linştite.

Câte una, doar, mai răsucindu-se alene.

Mai era mult până la apusul soarelui dar ne-am şi îndreptat spre biciclete.

Îngreunaţi de însoţitoarele dorite, dar nesperate.

În asemenea număr.

Şi cantitate.

Mrenele.

2001