#14 Câinele-lup

de V. Umbreanu

- Merg la club, mamă, să joc şah !

Era o duminică de august, calmă.

Vara, pe sfârşite, primea căldura soarelui cu un vânt răcoros, dinspre munţi.

Iniţial, cerul senin, traversat de nori globuloşi, la distanţe egale între ei, mă cheamă la o plimbare până la gară.

Acolo, de pe băncile pustii, puteam privi în voie, marfarele fără oprire şi corăbiile aeriene.

Dar nici la club nu mai fusesem de câteva săptămâni şi, încă, partidele de şah mă captivau.

Mai ales ale şahiştilor de categorii superioare.

-Stai, nu merge încă ! mă opri mama din bucătărie, în timp ce-mi lustruiam pantofii.

Mitzu mi se freca de picior.

Cocoşul Leghorn, cu capul într-o parte, privea fix, nemişcat, pisica

-Tatăl tău te roagă, să fugi cu bicicleta până la Alimentara din colţ, să-i cumperi 300 grame de salam !

-Dar ce face, nu vine la club ? am întrebat mirat, ştiind că şi-a amânat pescuitul, pentru întâlnirea cu concurentul de o viaţă, Volente.

Mama, venită în pragul bucătăriei, cu o lingură de lemn din care gusta mâncarea, preciză:

-Nu, s-a răzgândit, i-au rămas ceva râme negre de săptămâna trecută şi pleacă la Luncani !

-Du-te şi ia-i salamul, poftim banii ! şi-mi întinse bancnota de 5 lei.

Apoi, când să iau plasa împletită, cu mânere de alamă, se mai întoarse odată, cu polonicul roşu în mână, pentru a completa:

-După ce vii, du-te şi ajut-o pe buni să vină de la piaţă cu coşurile !

Ştiam.

Aceasta era sarcina obişnuită a zilelor de duminică, atunci când nu eram la pescuit.

Vântul abia mai adia.

Norii se răriseră.

Poate că ziua se va încălzi şi începeam să regret că nu eram pe malul Arieşului.

Printre sălcii, în iarba plină de centauree şi piciorul cocoşului, de margarete şi clopoţei.

Cu tot felul de fluturi şi libelule.

Şi piţigoi, căutându-şi hrana şi chemându-şi perechile.

Tata îşi făcea bagajele, în bucătăria de vară.

Trebuia să mă grăbesc.

Ies din curte în stradă şi încalec bicicleta.

Pe strada pietruită, praful obişnuit.

Şi trecători puţini.

Cei care, întârziaţi şi ei, se grăbeau la biserică.

Aerul pe care-l inhalez, din viteza bicicletei.

Şi care îmi umflă mânecile scurte şi spatele cămăşii cadrilate.

Îmi feresc pantalonii de doc gri-argintiu, să nu se înnegrească de la roata dinţată.

Ce solidă e bicicleta „Ideal” !

Şi ce uşor prinzi viteză cu ea.

Iată, şi în curbă, pe strada pustie, ce bine rulează acum, pe caldarâmul de bazalt !

Pe trotuarul din dreapta, un miliţian cu un câine-lup în lesă.

Atât am mai putut să observ!

Evenimentele s-au petrecut atât de brusc şi de rapid, încât m-am trezit zburând prin aer câţiva metri.

Şi prăbuşind-mă, pe coate şi genunchi.

Rulând încă pe o porţiune aspră, ca pielea de rechin.

Pietrele cubice mi-au julit pielea până la os !

Nisipul şi pietrişul au intrat în carne !

Sângele şiroia peste tot.

Ridicat în picioare, năuc, cu lacrimi în ochi de usturime,

m-am întors spre bicicletă.

La 5-6 paşi, câinele, intrat cu capul printre spiţele roţii din faţă, se zbătea să iasă, scoţând nişte sunete nemaiauzite.

Icnete.

Lătrături guturale şi întrerupte.

Scheunături.

Cu ochii injectaţi, cu colţii ieşiţi printre jeturile de salivă, dădea să muşte spiţele.

Căutând şi să iasă din laţul metalic.

Se trăgea şi sălta, hâţâind bicicleta !

Miliţianul, strigând neputincios, nu ştia ce să facă !

Au fost câteva secunde de uluială.

Pentru că, brusc, m-a năpădit furia.

Descărcarea nervoasă.

Deşi începeam să simt amorţeala membrelor, m-am năpustit asupra actorilor.

Am luat bicicleta de ghidon şi smucind-o în toate părţile, târam şi săltam victima din laţ.

Cu ochii injectaţi de panică şi furie, câinele se zbătea şi să scape şi să sară la mine !

Dăduse drumul şi la excremente.

Se vedea sânge pe spiţe şi pe blană.

I-am tras şi câteva şuturi !

Miliţianul urla şi apucase, şi el, bicicleta de ghidon.

-Nebunule, nebunule ! striga la mine.

Auzi, eu, nebun ?

Abia atunci, în lupta cu cele două animale şi în timp ce apăruseră şi spectatori, la ferestre şi pe stradă, începeam să refac pelicula filmului.

Cu destulă energie încă, ambii trăgeam de bicicletă.

Câinele, aproape strangulat, scheuna întruna.

Altcineva, nimeni n-a intevenit.

Până la urmă, cu aproape toate spiţele rupte, roata eliberă victima.

Ne-am oprit şi noi.

Eu şi restul bicicletei, de-o parte.

Miliţianul şi restul de câine, de alta.

În jur, comentatorii.

Iar pe trotuarul din stânga, lângă un perete, o javră de câine, o corcitură pestriţă, stând pe coadă, dar mai mult nepăsătoare.

Vinovatul real.

Sau mai sigur, vinovata !

Pentru că, refăcând în sens invers evenimentele, m-am trezit în mijlocul dramei erotice !

Câinele-lup, dus în lesă de vajnicul nostru apărător al ordinii publice, a depistat, pe celălalt trotuar, prostituata.

Şi, chemarea străbunilor a fost mai puternică decât educaţia comunistă.

Şi decât disciplina de partid.

Aşa că, s-a săltat din mâna fermă a însoţitorului şi a dat fuguţa la căţeluşă.

O fi simţit-o cu mijloacele de detectare proprii!

Cine ar fi crezut că voi interveni eu, ca o sabie a lui Damocles ?

Căzută din înălţimea ghilotinei.

Să opresc aventurile năvalnice ale patrupedului.

În viteza mea spre Alimentara.

Ne lingeam, cu toţii, rănile.

Tăblarul îşi oblogea subalternul.

Eu mai îndreptam spiţele îndoite.

Şi le rupeam de tot pe celelalte.

Pentru a putea urni vehiculul.

Spre Alimentara, bineînţeles.

Pantalonii, sfâşiaţi la genunchi, murdari şi plini de sânge.

Braţele, la fel.

Sudoarea îmi năclăise, cu praf, părul şi faţa.

Curgea pe şira spinării.

Aşa înaintam spre prăvălie.

Dar, pe parcurs, m-am răzgândit în favoarea spitalului.

Ajuns la urgenţă, după spovedania de rigoare, o asistentă m-a spălat şi mi-a extras cu penseta pietricelele din răni.

Apoi, m-a dezinfectat şi pansat, nu înainte de a-mi injecta un ser antitetanic.

N-a uitat să mă treacă şi în registru.

Abia apoi, am ajuns şonticăind şi la prăvălie, gata să se închidă, de unde am luat salamul cu pricina.

Pe traseul de întoarcere, nimeni şi nimic nu mai arătsa a întâmplare.

Până şi căţeluşa, nesatisfăcută de data aceasta, şi-a continuat plimbarea, poate pe străzi mai norocoase.

Iar eu, acasă, ce să mai zic !

Vă închipuiţi cum am descris păţania cu câinele-lup !

Cine a fost vinovatul ?

1994