#13 Muştele

de V. Umbreanu

-Nu ne mai scăpăm odată, de muştele astea ? exclamă, cu exasperare, tata, dând cu mâinile pe deasupra mesei.

Tocmai am intrat în bucătărie, după ce am aruncat în ocolul porcilor, câteva braţe de buruieni.

-Ia să le prinzi, că tot nu aduci un ban în casă !

Salutul meu se pierdu în atmosfera destul de încărcată.

Aşezat pe scăunelul mătuşii, de lângă sobă, înregistram, nu prea bucuros, discuţia.

Tata venise nervos de la uzină.

Iarăşi.

Aproape zilnic îi simţeam încordarea.

Încordarea de pe chip.

Încordarea din glas.

Ştiam că avea probleme.

Nu profesional, unde era cotat printre cei mai buni specialişti în domeniul cântarelor.

Nici în cel al relaţiilor interumane, unde era stimat sau chiar îndrăgit.

Comuniştii erau cei care îl iritau, cu grosolănia lor dominatoare, cu insistenţele de a-l racola, cu nepriceperea lor de a organiza procesul muncii.

Şi acum, muştele !

Bucătăria era plină de ele.

Deşi aveam o uşă cu plasă de sârmă, de primăvara până toamna, intrau mereu de afară.

De pe tavan atârnau benzi lipicioase, pline de capturi.

Mai şi prindeam cu mâna, uneori.

Totuşi, roiau în încăpere.

Veşnic flămânde şi insistente, se aşezau peste tot.

Petele murdăreau pereţii, mobila, vasele, pernele de pe patul bunicii, broderiile de pe stelaj.

Iar când se întindea faţa de masă şi se aduceau alimentele, se năpusteau cu zecile !

Tata avea dreptate !

Deşi zilnic deschideam uşa pentru a le goni cu bătătoarele de hârtie, după câteva ore, reveneau pe lângă uşă.

Nu le puteam stârpi până nu dispăreau gunoaiele de afară.

Dar acestea, erau preţioase pentru grădină, ca îngrăşământ.

Câţiva ani strângeam bălegarul porcilor, gunoiul păsărilor de curte şi resturile menajere.

Putrezind, mormanul de lângă gardul grădinii era, în acelaşi timp, şi „producător” de muşte.

Discuţia s-a prelungit fără o finalizare practică.

Femeile spălau vasele.

Sora mea, solfegia în cameră, alături.

Vocea ei mă enerva întotdeauna, neînţelegându-i rostul, neapreciind muzica, zisă „cultă”.

Dar problema muştelor mă preocupa.

Suceam şi răsuceam şi ideea că „nu aduc un ban în casă”.

Fiind elev, proaspăt licean, nici nu puteam îndeplini această cerinţă.

Tata lăsă ziarul şi văzându-mă stând liniştit, repuse problema:

-Ei, ce facem, prinzi muştele ?

Nerăspunzându-i imediat, continuă cu ochii strălucitori şi cu zâmbetul lui asimetric, dar afectuos, semn că i-a trecut supărarea.

Continuă, abordând latura stimulatoare:

-Te plătesc, uite, cu un ban musca!

Mama se întoarse şi-mi zâmbi, complice.

Priveam încăperea şi roiul de muşte.

Făceam calcule.

Mă trezesc, aprobând:

-Mâine le prind pe toate !

-Dar mi le plăteşti, ai promis !

Toţi s-au înveselit.

Greutăţile vieţii, uitate.

Sora mă tachină:

-Ce vei face cu banii ?

-Îmi cumpăr cărţi !

Fiind în vacanţă, după ce aduceam buruieni pentru porci şi orătănii sau legume de la grădină, lectura şi pescuitul erau plăcerile mele !

Am adormit făcând planuri, nerăbdător să treacă noaptea.

La 7 îmi beam laptele, deja !

Bunica şi mătuşa erau în grădină, pe răcoare.

Sora încă dormea.

Cu febrilitate mi-am pregătit locul de muncă şi uneltele.

Ligheanul cel mare, jumătate umplut cu apă, aşezat, pe o ladă, în târnaţ.

Creion şi hârtie, pentru evidenţă.

La ora 8 aveam prinse primele 200 de muşte !

Stângaci fiind, palma şi degetele mi-erau pătate de insectele zdrobite.

Le urmăream metodic.

Am început cu masa, de unde le prindeam mai uşor.

Apoi, de pe pereţii văruiţi, dar cu petele împrăştiate peste tot.

De pe perne şi de pe canapea.

De pe rafturile stelajului şi de pe marginea sobei.

De pe canatul patului şi de pe scaune.

Orele treceau cu spor!

În lighean, stratul de muşte acoperea suprafaţa apei cu o peliculă mişcătoare.

Unele muşte se chinuiau să urce peretele lunecos al vasului, dar cădeau înapoi.

Reveneau, dar le striveam cu încrâncenare.

Număram până la o sută şi, pe fila de caiet, trăgeam o linie, iar la fiecare 4 linii verticale adăugam una oblică.

Bătrânele au venit din grădină şi se minunau de ligheanul cu pricina.

Sora mea, după ce a luat micul dejun, scârbită, a reintrat în dormitor, de unde n-a ieşit curând.

N-a mai cântat, spre satisfacţia mea !

Cred că citea.

Muştele s-au împuţinat simţitor.

Ca să ajung la cele de pe tavan, am folosit scaunele şi masa, spre supărarea bunicii.

Dar nu m-am lăsat.

Am ajuns până acolo încât am ţinut uşa deschisă !

Să intre muştele !

Orele treceau şi nu mă simţeam, deloc, obosit.

-Ai prins destule ! căută să mă oprească bunica.

-Nici vorbă, am promis că le prind pe toate !

S-a făcut amiază şi în locuinţă nu mai era nici o insectă.

Oricât lăsasem uşa deschsă, nu mai intra nici una .

Aşa că, închizând-o, am trecut în cerdac.

Apoi, în curte.

Căldura nu mi-a frânat activitatea.

Dar, m-am lovit de câteva ori, aşa că am devenit mai atent.

Căutam muşte pe la coteţe.

Pe după casă.

Pe garduri.

Şi la gunoi.

Aveam muşte de toate mărimile şi culorile !

Reveneam în cerdac.

Nici urmă de muscă !

În bucătărie, la fel !

Ligheanului nu i se mai vedea apa !

Stratul negru dădea o imagine terifiantă !

Mişcările din lăbuţe şi zbaterea aripioarelor dădeau impresia unei vietăţi monstruoase, care se pregătea de multiplicare.

Orele treceau şi vânătoarea continua.

Făcând calculul, trecusem de 9.900 de muşte !

Colosal !

Eram hotărât să mă opresc numai la 10.000 !

Dar de unde ?

Bântuiam curtea prin toate cotloanele.

La porci, la găini, lângă paie, nimic.

Căutam peste tot şi aşteptam să vină de la vecini.

Până la urmă, am intrat şi în grădină, unde, pe flori, fluturii şi muştele îşi căutau hrana zilnică.

Cu greu, cu foarte multă insistenţă şi căutare, aproape de ora 3, am ajuns la cifra maximă.

Transpirat, murdar şi, brusc, obosit, stau lângă ligheam şi îmi admir munca.

Abia aştept să-mi vină părinţii de la serviciu !

Să ia în primire produsele.

Şi să-mi primesc răsplata.

100 de lei !

Nici n-am vrut să mănânc, nu puteam întrerupe hăituiala.

Sirena a sunat demult şi tata trebuie să apară primul, venind cu bicicleta.

Aud uşa de la poartă, scârţâind.

Râd singur de satisfacţie.

De satisfacţia surprizei care i-o fac.

Iată-l, rezemând vehiculul de bucătăria de vară şi luându-şi servieta de pe ghidon.

Apoi, cu paşi uniformi, privind spre Azor, care-l latră cu bucurie, agitându-şi coada, se apropie de casă, traversând curtea.

Traversând curtea, umbrită de coroanele frăgarilor bătrâni.

Mă ridic şi râd, fără să mă pot stăpâni.

Ne salutăm şi deschid uşa din leţe a cerdacului.

Vede ligheanul şi înmărmureşte !

Stratul, încă viu, vibrează abia perceptibil.

-100 de lei, rostesc eu sentinţa, în timp ce chipul tatălui meu se posomoreşte instantaneu.

2001