#12 Ochiul din bisturiu

de V. Umbreanu

Trebuia să urmez liceul.

Altă posibilitate de a supravieţui, nu exista.

Că era ideea-balon a unui vis burghez sau intuiţia spre certa afirmare, nu puteam pricepe şi poate că nici nu trebuia.

Să priveşti apa lacului de-a lungul vremii şi să nu-ţi parvină nici un mesaj color.

Să spulberi gând după gând, chiar, fiecare, avorton.

Fără să ai siguranţa înţelegerii necesarului.

Nimic.

Ceaţă lăptoasă, doar.

Trecând în paralele gri peste obsesia culorii.

Drumul se prelungea din fiecare somn, fără sfârşit, captând privirile plecate spre el.

Oraşul rezemat, casă cu casă, într-un labirint.

Cu umbre şi oameni înviind troienele daco-romane.

Şi râsete.

Râsete seci sau zglobii.

Izbucnind fără stavile şi dând de ele, în suspiciune, în grotesc.

În mine însumi.

A râde poate căpăta sens contorsionat spre dorinţă.

Fără un fir de aur,apropiam întâlnirea cu Şcoala.

Lumea spune că Şcoala începe cu Liceul.

Şi mă aşteptam la o statuie severă, cu pumnii legaţi laolaltă şi cu o spărtură în craniu.

Să se vadă mişunând cunoştinţele.

Iar noaptea să fie ca nişte viermi de lumină.

Trebuiau să se încarce pe undeva armele, să trăsnească semne prevestitoare.

Şi cât de anonim le-aş fi refulat.

Cine ştie cine aş putea fi, să mi se dea onorul ?

Chiar în batjocură, trebuia să capăt mască de erou.

Dar eu profanam orice sfinţenie, să mă joc.

Până în cămara visului embrionar.

Memorez ofensiva neanunţată asupra Şcolii.

Femei.

Vitrine.

Nori.

Glasuri.

Atmosferă.

Cuvintele săgetau şi rămâneau împrejur, frunze de praf.

Clădirea ursuză, ca buza unei cataracte.

Copacii-i cerşeau oasele misterelor interne.

Aleea pentru Zei.

Pe lângă zidul chinezesc să te strecori.

Aspiram să depistez prezenţa umilinţei.

Pe care-o voi îngemăna.

Dar, care, discretă, gusta, undeva, bomboane.

Şi curtea.

Să rămâi stâlp mirosind a copilărie.

Şi spaţiul să ţi se pară forţat.

Şi cerul, linguşitor.

Câţi ochi te pândesc de la etaje ?

Sau ochii ignoranţei.

Dar, din nămolul acestei timidităţi atroce, apăreau irişi.

Voi întâlni catifeaua înţelegerii ?

Să te mişti tot mai automat, numărând paşii partenogenetici.

Fără să te opui.

Şi să fugi.

Să poţi fugi.

Trec pe lângă tine colegii şi nu-i recunoşti.

Eşti subţiat de vânt şi năucit de gânduri.

Uite şi fete !

Roşeşti cu turbare, alungând fluturii cu pumni de noroi.

Şi uşa, care te înghite nesăţioasă spre scara tocită şi duhnind a fractură.

Ziduri nepăsătoare.

Şi urci, îndrăznind, fără să ai îndrăzneală.

Moale de emoţii şi împietrind de ele.

Uite, cunoşti dintre băieţi, dar totul e cenuşiu şi zburdălnicia lor îţi face greaţă.

Pândeşti clipa intrării în clasă.

Sală de operaţii.

Clopoţelul.

Larmă.

Visuri fugind pe ferestre.

Şiruri de bănci.

Locuri.

Prăbuşit în spate, cu sudoare rece, uiţi cum te cheamă şi auzi, zornăind, lanţuri.

Pe-aici va trece şi lumina.

Ca într-un luminiş, iarbă şi căprioare.

Fără să sune cornul lunii, focuri şi sânge.

Şi, deodată, să te ridici fără să ştii, dar deodată cu ceilalţi, şi să saluţi.

Poate, brusc, cu toate rezervele de încredere, chiar peticite, curate încă.

1966