#11 Blocul apendicular

de V. Umbreanu

Nu-mi plăceau jocurile sportive, pe echipe.

Dar, fiind obligatorii, mă conformam.

La handbal sau fotbal eram printre ultimii aleşi, când se formau echipele.

Cei mai buni alegeau din grămadă.

Când în competiţie intrau şi alţii, profesoara îi numea pe cei doi.

Mie îmi era indiferent unde ajungeam.

Fugeam, pasam, dar goluri nu prea marcam.

Nici nu mă prea străduiam.

Îmi lipsea tehnica, pasiunea, îndârjirea.

Nici spiritul de echipă nu mă interesa.

Dar, în acea după-amiază nu ştiu ce mi-a venit !

Poate să fi fost primăvara de vină, instalată brusc după o iarnă lungă şi geroasă.

Sau faptul că eram în ultimul an al şcolii elementare.

Sau că mă înălţasem simţitor, ajungând printre înalţii clasei.

Poate toate şi nici una !

Cert este că am jucat fotbal ca niciodată !

Şi colegii se mirau.

Îi întreceam în viteză, ajungând la minge primul.

Pasam cu exactitate, fiind coautor la două goluri.

Am şi driblat cu succes de câteva ori, eu care, altă dată, mă scăpam de minge imediat ce o primeam.

Aproape de finalul meciului, la un corner, m-am înălţat la minge aşa de sus încât credeam că n-o să mai cad pe pământ !

Totuşi, am căzut.

Văd şi acum cum, coborând, intră sub mine, dintr-o împingere, unul dintre colegi.

Fiind aplecat în faţă, m-am izbit cu pieptul de spatele lui şi, de acolo, prin rostogolire, jos.

S-a fluierat fault, dar n-a fost.

Nici nu m-am lovit.

Ca un arc am ţâşnit în picioare, continuând jocul.

Eram năvalnic şi înfierbântat.

Meciul s-a terminat, dar nu-mi venea să mă opresc !

Aş fi tot fugit !

Venind către casă, în grupul străzii noastre, discutam despre meci.

Pentru prima dată mi se acceptau părerile.

Eram egal cu cei consacraţi !

Ne-am despărţit.

Acasă, am intrat în programul serii.

Adică, să curăţ în coteţul porcilor, în timp ce tata le dădea lăturile.

Ultimele lecţii pentru a doua zi şi cina.

Ştirile de la difuzor şi culcarea.

Obosit fiind, am adormit repede, cu tot corpul vibrând de sănătate.

M-am trezit urlând de durere !

În întunericul dormitorului, ţipetele mele i-au trezit pe toţi.

Mama a aprins becul şi a venit la patul meu.

Ridicat în şezut, nu ştiam ce se întâmplă.

Parcă nu eram eu !

Eu, cel care urla şi gemea de durere.

-Ce te doare ? mă tot întreba mama, speriată.

-Burta, burta ! atât puteam răspunde, printre hohotele de plâns şi gemetele de durere, la crampele ritmice care-mi măcinau interiorul.

Mi se punea mâna pe frunte, pentru a se constata creşterea temperaturii.

Părinţii discutau despre alimentele de la amiază şi cină.

-Pune-i o compresă cu apă rece ! o sfătui tata pe mama, care se şi grăbi să o aplice.

Luat aproape pe sus şi dus între părinţi, cu bandajul umed pe abdomen, încet, încet, m-am liniştit.

După un timp s-a reinstaurat întunericul şi am adormit cu toţii.

Dimineaţa, am reintrat în program, fără nici o urmare.

Micul dejun şi, la şcoală.

Apoi, acasă, cu ocupaţiile zilnice.

Lecţii, buruieni la porci şi la păsări.

Cina şi, din nou la culcare, după ştirile de noapte.

Dar, trezirea, cu durerile insuportabile, s-a repetat !

Cam la aceeaşi oră, în jur de unu.

Cu toate accesoriile : strigăte, plâns, gemete, transpiraţie.

Din nou, compresa.

Din nou, lângă părinţi.

M-am calmat mai încet.

Am adormit mai târziu, aproape de dimineaţă.

Le-am stricat somnul la toţi.

Aşa nu se putea .

-Îl duci la doctor, dimineaţă ! a dat sentinţa tata, înainte de a adormi, răsucindu-se şi el de pe o parte pe alta, sub plapomă.

După ce persoanele sănătoase au plecat la datorie, eu, aranjat pentru consultaţie, o aşteptam pe mama să se întoarcă acasă.

Să se întoarcă de la Primărie, de unde trebuia să se învoiască pentru o oră.

Cabinetul doctorului Tepemberg era alături, dar se deschidea numai la ora 9.

Iată-mă luat de mână şi dus la consult !

Mai erau doar doi pacienţi, aşa că ne-a venit repede rândul.

Din sala de aşteptare, golită, intrăm în cabinet.

Doctorul, destul de robust, trona, dincolo de masă, pe un scaun ca un fotoliu.

Asistenta se ocupa cu nişte sticluţe.

Priveam barbişonul ascuţit şi poziţia aplecată în stânga a capului fin, cu ochii blajini, dar iscoditori, care mă fixau cu interes.

Aveam timp să-l studiez pe vecinul doctor, în timp ce mama îi explica desfăşurarea evenimentelor.

Din cele două nopţi.

Mama era aşezată pe scaunul din faţa mesei.

Asistenta ieşi.

Apoi, urmară întrebările.

Ca un interogatoriu.

Cum văzusem în filmul „Tânăra gardă”.

Ce program am avut dinaintea primei nopţi de criză.

Ce am mâncat, în fiecare zi.

Ce simptome am avut, în fiecare noapte.

Apoi a trebuit să mă dezbrac şi să mă întind pe patul cu cearceaf alb şi cu segment cauciucat.

Oftând, doctorul se ridică greoi din fotoliu şi veni lângă mine.

Stetoscopul îi atârna pe piept.

Degetele fine îmi palpau, peste tot, abdomenul.

Mă gâdila şi nu mi-am putut abţine chicotelile.

-Tu nu eşti bolnav, şmecherule! glumi medicul, şi-mi dădu un bobârnac pe creştet.

Apoi, cu figura devenind serioasă, se instală la loc şi în timp ce scria un bileţel, i se adresă mamei, încet, să nu aud eu diagnosticul.

-Are apendicită, doamnă, şi s-ar putea să perforeze!

Eu am auzit tot, dar nu ştiam cât este de gravă boala.

Dar mama s-a albit la faţă şi a început să facă mişcări nervoase cu degetele.

Doctorul continuă, acum ceva mai tare:

-Vă fac o trimitere la Spitalul din Turda, urgentă!

Apoi, cu accent grav şi abia şoptit, aplecat spre mama, şi ea aplecată spre el, deasupra mesei:

-Dacă nu ajungeţi repede şi nu-l operează, moare!

Mama a înlemnit pe scaun, dar lacrimile îi curgeau deja pe obraji.

Eu m-am încordat ca un arc!

Gândul morţii nu m-a frecventat până acum, deşi, în timpul războiului şi după război, am avut destule prilejuri.

Sau cu primul înot.

Dar acum, era altfel.

Un specialist dădea sentinţa!

Nu-mi venea să cred.

Mă simţeam foarte bine, acum.

E adevărat că ultimele nopţi au fost groaznice !

Oricum, voi ajunge la spital.

Iarăşi.

Se vede că nu scap de operaţii .

Până acum mai fusesem de două ori, în clasele a III-a şi a IV-a.

Mama îi plăteşte onorariul.

Doctorul o salută cu „sărut mâna, doamnă!”.

Ieşim în grabă.

Ne ţinem de mână mai strâns !

Să nu mă ia moartea.

-Vezi ce-ai făcut ? mă ia în primire, ajunşi pe stradă.

-Cine ştie câţi sâmburi şi câte coji de seminţe ai înghiţit ?

Hotărârea de a acţiona i-a oprit lacrimile, dar i-a pornit morala.

Câte au de pătimit părinţii din cauza copiilor lor!?

Eu n-o să am !

Ajunşi acasă, face pregătiri febrile.

Pachetul.

Pijamaua curată, prosopul, săpunul cu săpuniera, periuţa şi pasta de dinţi.

-Cărţile şi caietele ţi le duc mâine !

Bunica rămâne în prag, plângând.

Azor ne latră, dând din coadă.

Pe stradă, graba şi disperarea fac front comun.

-Trebuie să găsim o trăsură ! vorbeşte singură mama, eu fiind cu gândurile aiurea .

Ştiu, la ora asta nu există tren spre Turda.

În centru, lângă restaurantul „Poiana”, la umbra castanului, găsim una.

În timp ce urcăm pe locurile călătorilor, mama, grăbită, îi face comanda.

-La Turda, la spital, urgent !

Şi iar o podidesc lacrimile.

Eu tac, emoţionat de starea mamei.

Noi bărbaţii, nu plângem aşa de repede !

Dar o înţeleg, aşa că o strâng de mână mai tare.

Asta îi măreşte debitul.

Plânge în hohote, ştergându-se cu batista, scoasă din poşetă.

La picioarele noastre, bagajul de spital.

Birjarul, masiv şi mustăcios, îi pune calului zăbala, urcă în faţă şi întoarce lin trăsura către şosea.

Apoi, pocnind din biciuşcă, o pornim la trap.

Calul murg, cu o pată albă pe cap, nechează de câteva ori.

Aerul răcoros mă face să îmi strâng bluza de doc peste vesta croşetată.

Totuşi, este plăcut.

Peisajele defilează de-o parte şi de alta.

Trecem încet pe la barieră, apoi, din nou în viteză.

Uzina, cu coşurile şi halele ei, rămâne în stânga.

Ieşim în câmp.

Aici, undeva, este şi pământul nostru.

Dealurile verzi şi cerul albastru, încântă privirea.

Mama s-a calmat.

Murgul încetineşte viteza, dar glasul răguşit al conducătorului îl repune în cursă.

Sau „şarpele”, spre care priveşte de după ochelari.

Ies aburi din trupul trăpaşului.

Trecem prin Poiana, satul în care avem nişte rude mai îndepărtate.

Bunica şi mătuşa, sora ei, îmi tot povestesc despre ele.

Dincolo de biserică, pe lângă ziduri, câţiva ţigănuşi privesc spre noi.

Ce mândru mă simt în vehiculul elegant!

Calul fornăie şi rămâne la pas.

Stăpânul îl lasă să se odihnească.

Dar mama, îngrijorată, îi atinge haina groasă la spate şi ne reluăm cursa rapidă.

Oraşul, cu clădirile etajate şi cu străzile pietruite, mă impresionează.

Când trecem podul de peste Arieş, mi-e dor de pescuit.

Abia acum simt primele emoţii.

Dacă mă operează, n-am voie să fac eforturi şi sunt scutit de educaţie fizică.

Nici la pescuit n-o să mă lase un timp.

Ajungem în centrul bătrânului oraş, unde, pe trotuarele asfaltate, se plimbă lumea de la o prăvălie la alta.

Ce înalte sunt catedralele !

Obosiţi şi noi, ca şi patrupedul, ajungem la spital.

Îl cunosc bine din anii trecuţi .

Iată, ajung a treia oară aici !

Coborâm, în timp ce birjarul acoperă calul cu o pătură şi-i dă un braţ de fân.

Trăsura, întoarsă deja, o aşteaptă pe mama.

Eu voi rămâne singur printre străini.

Intrăm grăbiţi în pavilionul din stânga, unde scrie, sus, cu litere negre, ciudate, CHIRURGIE.

La ghişeu, trimiterea este preluată de o asistentă.

Intrăm în sala de consultaţii pentru urgenţe.

Un medic tânăr şi simpatic studiază biletul.

Noi aşteptăm verdictul.

Confirmarea verdictului, mai precis.

Privim faţa doctorului.

Care se încruntă, când mama îi şopteşte propoziţia cu „moartea”.

Mi se spune şi aici să mă dezbrac şi să mă culc pe patul cunoscut.

Şi aici sunt chestionat.

Ce-am făcut în fiecare zi.

Cum au fost durerile.

Ce-am mâncat şi când.

O întrebare m-a luat prin surprindere.

Dar, a trebuit să răspund.

Că, de două zile n-am avut „scaun”

Ştiam de la celelalte spitalizări la ce se referă.

Totuşi, roşesc din nou.

-Asta este ! exclamă tânărul medic şi faţa i se înseninează.

Mă mai palpează de câteva ori, mai ales în partea abdominală dreaptă.

Caută ceva , cu degetele înfipte în pântecele meu.

-Da ! exclamă, în final, satsfăcut.

Eu şi mama ne linştim, ca urmare a acestor descoperiri elucidate.

Dar cuvintele cad ca un trăsnet :

-Doamnă, dacă îl operăm, moare !

Izbucnim în plâns, amândoi.

Mama, aplecată spre mine, mă îmbrăţişează şi mă udă cu lacrimile-i fierbinţi.

Ale mele, curg de pe obraji pe bărbie şi apoi le şterg cu palmele.

Acuma chiar mor !

Ori mă operează, ori nu !

Ambii doctori au dreptate !

Totuşi, acesta râde, liniştit oarecum.

-Nu plângeţi, pentru că nu va muri !

Nu mai înţelegem nimic.

După ce ne mai liniştim şi plânsul încetează, ni se precizează diagnosticul, diagnosticul real.

Şi tratamentul.

Nu voi muri, pentru că nu am apendicită pe cale de perforaţie.

Ci, mult mai grav !

Chiar când suntem gata de a ne porni hohotele, medicul ne lămureşte cazul.

-Băieţelul dumneavoastră are bloc apendicular.

Mâinile lui mă mângâie pe creştet, cu blândeţe.

Părul meu, tuns scurt, îi aşteaptă mesajul.

Şi iarăşi, urmează explicaţii.

Mai pe înţelesul nostru.

Am încurcătură de intestine.

Şi care, a prins în încâlceală şi apendicele.

Durerile mi-au apărut din cauza alimentaţiei.

Hrana ajunsă în intestin, n-a mai putut înainta şi s-a acumulat în cele două zile.

Situaţie care, prin mişcările complexe, mi-a generat durerile nocturne.

Atunci când organismul meu se odihnea.

De-aici şi lipsa „scaunului”.

Începem să pricepem.

Dar cum s-au încurcat maţele ?

La ora de sport, când am sărit şi am căzut cu burta pe coleg, urmate de rostogolire.

De rostogolirea de după masa de amiază, bogată dar nedigerată.

Şi cum ora de ansamblu sportiv începea la ora 2, oră total nepotrivită pentru mişcări repetate şi violente, am căzut în capcană.

Iată explicaţia simpaticului medic !

-Dar cum îi va trece boala ? întrebă mama, mult mai calmată şi optimistă, de-acum.

-Va sta în spital 6 săptămâni, culcat permanent, cu un regim foarte sever, o cană de ceai pe zi !

Era să cad de surpriză, de nu mă ţinea medicul.

Viitorul se îndepărtase mult.

Lecţiile şi casa, examenele şi pescuitul, erau trase departe de mâna nevăzută a întâmplării.

A unui complex de întâmplări, cum a concluzionat chiar medicul.

Ce departe era diagnosticul celui de acasă !

Mă bucuram că nu voi muri.

I-am zâmbit mamei, care mă predă, cu pachet cu tot, unei asistente.

-Vin mâine, cu cărţile şi caietele ! mai apucă să-mi spună.

Uşa spre coridor ne despărţi.

Mirosul de spital îmi ură „bun venit !”.

Intram cu un nou diagnostic.

Blocul apendicular.

2001