#10 Cravata roşie

de V. Umbreanu

Eram elev în clasa a V-a când, în şcoala noastră, au apărut pionierii.

Sau când am aflat eu, pentru prima dată, despre ei.

Preocupările de dinafara şcolii mă atrăgeau cel mai mult.

Şcoala era un fel de serviciu, la care mergeam zilnic, aşa ca şi părinţii mei.

E adevărat, la început, în primele clase, totul era plăcere, pentru că totul era noutate.

Învăţătorii, schimbându-se mereu, colegii, plecând sau venind, materiile variate, făceau din şcoală o piaţă, un bazar, pulsând de noutăţi.

Ulterior însă, cam din clasa a IV-a, alte preocupări ale copilăriei au trecut pe primul plan.

Şi acest aspect s-a reflectat, imediat, la treptele pe care coboram în ierarhia clasei.

Dar, nu-mi păsa.

Nu-mi păsa pentru că descoperisem timpul liber, valoarea timpului liber.

Deşi părinţii căutau să stopeze erodarea poziţiei mele de fruntaş la învăţătură, lipsa lor de acasă multe ore pe zi şi treburile gospodăreşti, tot mai presante, le-au limitat controlul.

Şi eu, ca şi alţi copii, am profitat din plin.

Am profitat din plin în jocurile cu colegii preferaţi sau cu copiii din vecini.

Tocmai descoperisem piţulele, jocul acesta cu monede bătute, care, aruncate şi izbite de ziduri sau garduri, săreau la anumite distanţe.

Cel a cărui piţulă se apropia mai mult de a celorlalţi jucători, după măsurătoarea cu palma, câştiga.

Iar moneda de schimb era nasturele.

Cu cât nasturele era mai mare sau mai preţios, după natura materialului din care era confecţionat, cu atât avea mai multe unităţi.

În general, scara era de la 1 la 5, rar se întâmpla să avem de-a face cu nasturi mai valoroşi de atât.

Dacă piţule jucam pe orice vreme, ţigliş sau piţke jucam numai pe vreme frumoasă, când pământul era uscat.

Celelalte jocuri, obişnuite, ne ocupau la fel de mult timpul, adică fotbalul, de-a prinsa, de-a ascunsa, bicile şi paradisul.

Ce mai, aveam o copilărie fericită !

Nici nu ne gândeam la problemele părinţilor şi bunicilor în acea perioadă de după război, cu jaful sovietic, cu teroarea comunistă, care, treptat, dar abrupt, au degradat viaţa oamenilor.

Duminicile şi în vacanţe, de primăvara până toamna, mai târziu, a început să domine, ca preocupare şi ca pasiune, pescuitul.

În schimb, în anotimpurile şi în zilele reci şi umede, cititul cărţilor de aventuri sau poliţiste, nu-mi lăsau timp şi pentru altceva.

Mai trebuia să ajut în gospodărie, în grădină şi la câmp, la

hrănirea găinilor şi a porcilor, chiar să merg la moară cu sacii plini de grăunţe.

Cât timp mai rămânea pentru învăţătură ?

Atunci au apărut pionierii.

O organizaţie cu elevi revoluţionari.

O organizaţie cu elevi revoluţionari, i-auzi !

Cu uniforme elegante, cu o cravată roşie înnodată la gât, fluturând din cele două aripioare.

Roşul cravatelor, pe fondul alb al bluzelor, atrăgea atenţia de departe.

Adunaţi în grupe şi detaşamente, mărşăluiau pe ritmul muzicii de fanfară.

Am auzit că aveau şi adunări, cu diferite teme culturale ori întreceri sportive.

Ne-au învitat să asistăm la unele dinre ele.

Dar ce ne-a uimit, pe mine şi pe fruntaşii clasei, a fost modul de primire în organizaţie.

Primii erau cei mai slabi din clase !

La început nu mi-a venit să cred.

Până când au fost primiţi în organizaţie unii colegi de clasă.

Ultimii !

Cei mai slabi la învăţătură şi cei mai nedisciplinaţi !

La început m-a şocat, dar apoi m-am simţit jignit.

Cum se poate ?

Ca şi cum ar fi fost premiaţi !

Noi, cei mai buni din clasă, i-am privit cu o oarecare invidie, dar, mai târziu, ne-a venit o aşa scârbă încât prietenia dintre noi s-a răcit şi am ajuns la certuri şi bătăi.

Diriginta, ca să aplaneze conflictul, ne-a spus că organizaţia urmăreşte să-i ajute, să-i încurajeze, pentru a ajunge la nivelul nostru.

La acest ajutor să participăm cu toţii !

Nu-mi venea să cred, dar, cu timpul, am devenit nepăsători.

Abia ulterior ni s-a spus că s-a ţinut cont de profesiunea părinţilor, muncitorii şi ţăranii având întâietate faţă de noi, care eram fii de funcţionari sau intelectuali.

Dar tata era muncitor iar mama dactilografă !

Nu intram în categoria primilor ?

Acasă, cu glas scăzut, ca un secret, mi s-a lămurit situaţia.

Tata, dat afară din partid !

Mama, considerată funcţionară !

Bunica, având puţin pământ, intra în categoria exploatatorilor, nefiind membră nici într-o întovărăşire agricolă !

N-am înţeles bine legătura dintre unele şi altele dar, am privit cazul cu nepăsare, de atunci înainte.

Eram în tabere diferite, chiar opuse.

Fiecare cu preocupările ei.

Aşa am ajuns în clasa a VII-a, clasa terminală a cursului elementar.

Mă gândeam, încă din toamnă, la un liceu din Cluj pe care să îl frecventez.

Aş sta în gazdă la o mătuşă, verişoară a tatei.

Când, prin octombrie, am fost anunţat de dirigintă că voi fi primit în organizaţia pionierilor, m-am arătat surprins şi am întrebat prompt, roşindu-mă tot :

-De ce, tovarăşă dirigintă ?

Şi mi-a răspuns, puţin încurcată :

-Pentru că meriţi !

Dar replica mea, adunată câţiva ani de tăcere, a fost categorică :

-Dar eu nu vreau să intru în nici o organizaţie !

-Cum vorbeşti aşa, ai grijă să nu te audă cineva !

Şi :

-Fii cuminte şi completază adeziunea !

Din manualul de limba română scoase o filă pe care mi-o întinse, zicând :

-Trebuie să înveţi angajamentul până sâmbătă !

I-am întins adeziunea, furios şi îndârjit, pe care o luă cu evidentă surprindere.

Ştiu de ce.

Eu eram considerat un băiat linştit şi silitor, dar sensibil la nedreptăţi, puteam izbucni în forţă, eliberând energiile acumulate.

Aşa şi acum.

Lăsând-o perplexă, mi-am luat geanta şi am ieşit val-vârtej din clasă.

Colegii mei plecaseră demult.

Până seara, nemulţumirea m-a acaparat ca o ceaţă.

Discuţia cu mama, alertată de chipul meu întunecat, m-a încărcat şi cu o teamă ciudată.

-Nu te poţi opune, trebuie să accepţi !

Cuvintele mă urmăreau peste tot.

A doua zi, spre seară, a apărut în curte diriginta.

În timp ce stătea de vorbă cu mama, eu măturam în coteţul porcilor.

Atât eram de adâncit în gânduri, dar şi obişnuit, încât murdăria şi mirosurile nici nu le băgam în seamă.

La cină, părinţii mei schimbau priviri-priviri.

Sora mea mă privea întrebător.

S-a tăcut mai mult ca de obicei.

Doar bunica se plângea de picioarele cu varice.

Abia aştepta să se culce şi să-şi pună pe răni comprese cu frunze de limba oii.

Ne-am culcat fără explicaţii.

Dar, a doua zi, tot seara, mama m-a chemat în cameră şi

m-a rugat să nu creez probleme întregii familii.

-Ne poate da afară din serviciu !

Această propoziţie, dintre alte câteva, m-a însemnat ca un fier înroşit în foc.

Neînţelegând complet situaţia cât era de gravă, dar temător ca în faţa unui pericol necunoscut, am cedat.

I-am promis mamei că voi semna adeziunea, aşa cum a procedat şi sora mea cu un an înainte.

Ea nu era aşa de revoluţionară ca mine !

Din momentul acela, parcă s-a rupt ceva în adâncul meu, un fir sau un crez în normalitate, în dreptate.

Dar opoziţia mea n-a dispărut, a luat alte forme, s-a disimulat.

Iar fazele pregătitoare şi întreg ceremonialul de primire

l-am parcurs nepăsător şi calm.

Aparent calm.

Am sesizat acelaşi lucru şi la cei câţiva colegi, rămaşi ultimii pe dinafară.

Noi, cei mai buni din clasă.

Primiţi în organizaţie.

Forţaţi şi obligaţi.

Ameninţaţi, prin părinţi.

Festivităţile, cu tobe şi goarne, cu uniforme şi învitaţi, au trecut ca o vântoasă.

Iar momentul în care mi s-a înfăşurat şi înnodat cravata,

l-am simţit ca o ruşine, ca o pătare a sufletului curat şi naiv.

Iar roşul obiectului de pânză mi se părea mai degrabă negru.

Şi abia aşteptam să părăsesc şcoala şi să nu mai fiu obligat să port cravata.

De unde să ştiu că, peste puţin timp, voi mai trece printr-o asemenea situaţie ingrată, la liceul unde voi ajunge ?

Dar asta este o altă poveste.

Deocamdată sunt pionier şi, vorba cântecului, „am cravata mea, sunt pionier”.

Cravata roşie.

Rana, care îmi sângerează mereu.

2001