#08 Dracul în biserică
de V. Umbreanu
Niciodată nu mă satur de pescuit.
De dimineaţa până seara, cu undiţa în mână, prin repezişuri sau pe maluri înalte, caut tot alte locuri, să prind tot alţi peşti.
Clenii sunt pasiunea mea.
Pentru ei încerc în cele mai ascunse locuri.
Sau în cele mai obişnuite.
Şi surprizele nu întârzie să apară.
Chiar dacă, uneori, numai spre seară ies după pradă.
Aşa a fost şi acum.
Doar cu apusul soarelui, pluta n-a mai avut linişte.
Încărcătura bogată din cârlig, formată din cosaşi şi lăcuste, o căutau în apele mici, de lângă pietriş, peştii flămânzi!
Nu mai pridideam să-i pun în cander !
Dacă toată ziua l-am purtat gol, acum apa ieşea afară cu fiecare captură.
Se zbăteau şi stropeau apa, ieşiţi cu cozile afară.
Deşi abia se mai vedea pluta de tuleu, nu-mi venea să mă despart de râu.
Foamea de mult îmi dădea semne de slăbiciune.
Sete nu-mi era, de câteva ori am săpat în prundiş, la baza ţărmului înalt şi mi-am stâmpărat-o din izvoraşul aproape curat.
Nici ţânţarii nu mă ocoleau, mereu trebuia să mă plesnesc pe gât şi pe picioare.
În sfârşit, mă hotărăsc să plec !
Strâng undiţa, golesc cutiile de chibrituri în apă şi iau canderul plin.
Se-aud sărituri la momeala aruncată, dusă de curent.
O iau la fugă pe păşunea pustie.
Ocolesc spinii, pe care îi văd profilaţi la orizont, dar mulţi mă înţeapă în zona genunchilor.
Ajung la pârâu, trec prin vad stropind în lături, speriind broaştele.
Stelele sclipesc pe cer.
Hămăie nişte câini în tabăra de vară a vitelor.
De data asta am scăpat !
Urc panta în fugă şi ajung la şosea.
De-aici, merg cu paşi grăbiţi, lungindu-mi-i cât pot.
Intru în localitate şi traversând şoseaua, trec pe trotuarul de pământ bătătorit, cu iarba păscută de gâşte.
Acum, luminile de la tot al treilea stâlp îmi arată calea.
Căldura zilei a trecut în răcoare.
Valuri de aer, cu mirosuri de fum şi de tocană, îmi redeşteaptă foamea.
Grăbesc şi mai mult paşii.
La porţi, din loc în loc, consăteni odihnindu-se şi discutând molcom.
Salut peste tot, deşi nu cunosc decât puţini dintre ei.
Clenii se zbat mai puţin, apa nemaiavând oxigen.
De altfel, multă din ea s-a vărsat pe păşune, în galopul sălbatic.
Trec de bufetul aglomerat de muşterii.
Cunoscut cu porecla de „Trei păduchi” !
Pe mesele de metal înalte, sticle cu bere.
Vacarm, înăuntru şi afară.
Becul slab luminează fantome.
Ţigările dansează în aer.
- Ai prins ceva, mă ?
Întrebarea rămâne fără răspuns, la graba mea către casă.
Pe şosea trec puţine maşini.
Aici încă nu s-a făcut răcoare.
Se vede turla bisericii deasupra acoperişurilor şi pomilor.
Mă apropii, trec de ultima casă şi observ statuile, de-o parte şi de alta a turnului.
Si, când ajung la poartă şi dau să trec mai departe, instantaneu, un ţipăt mă opreşte !
Poate că nu era chiar ţipăt.
O chemare înfundată şi puternică.
Din biserică !
Nemişcat, ca paralizat, eram o altă statuie, dar, în loc de arme, aveam braţele ocupate cu undiţa şi canderul.
Pălăria de paie, prea mare, îmi ascundea chipul.
Glasul a scos şi nişte mormăituri, ca de urs !
Apoi, lovituri în uşa bisericii închise !
Părul mi s-a ridicat pe cap şi înălţă pălăria !
Muşchii, înţepeniţi.
O uşoară jilăveală pe fruntea încordată.
Loviturile continuau.
Ca şi glasul, plângăreţ acum.
Apoi, nişte zgârieturi, ca a unor gheare, pe lemnul interior.
Dracul în biserică !
Iată gândul care izbucni, într-o explicaţie ancestrală.
Şi, pe loc, înţepenirea a încetat !
Fug, mâncând pământul, pe trotuarul pustiu !
Stâlpii cu lumini se succed cu repeziciune şi gâfâind, mă năpustesc în curte, în timp record.
Apă, în cander, n-a rămas deloc.
Peştii, izbiţi de pereţii vasului, nu mai mişcă.
Aşa intru în bucătărie, cu chipul descompus de viziune.
- Ce-ai păţit? mă întreabă bunica, trecând peste întârzierea mea, la vederea spaimei de pe chip.
- Dracul în biserică! repet cu voce tare cuvintele din interior.
Şi, pe nerăsuflate, îi explic întâmplarea de la biserica romano-catolică.
- Doamne fereşte! începe bunica, făcându-şi cruce, şi continuând, ce să caute dracul acolo?
Apoi râde, descreţindu-şi fruntea şi lăsându-mă pe mine să aflu adevărul.
2001