#07 Pălăria de paie

de V. Umbreanu

Merg iarăşi la pescuit.

Vacanţa nu are capăt.

Am lăsat în urmă lecţiile, cu tensiunea lor zilnică.

Am lăsat în urmă strada, cu jocurile noastre, ale băieţilor.

Degetele mi se afundă în praful cald şi fin, ridicându-se între ele ca nişte limbi cenuşii.

Pietricelele îmi gâdilă tălpile.

Mă grăbesc să ajung la râu.

Străzile lungi au puţină umbră, doar ici-colo streşinile aduc răcoare.

Sau câte-un pom.

Picăturile de sudoare alunecă pe frunte de sub pălăria de paie prea mare.

Împletitura îmi irită fruntea.

Cu mâna stângă bălăbănesc, în ritmul paşilor, canderul.

În dreapta, ca o suliţă puţin îndoită, undiţa.

Din când în când, cu o mână sau alta, lovesc bordura pălăriei şi astfel văd mai departe.

Dar, după câteva zeci de metri, iarăşi înaintez sub umbrela ei, cu şiroaiele sărate pe frunte.

Şi iarăşi mă şterg cu mâinile, şi ele arse de soare şi umede încă.

Trec de ultimele case şi mă mir că nici un câine n-a apărut.

Apoi, ajungând la plopul uriaş, cu frunzele albe, mă opresc la izvorul de sub trunchi.

Mă aşez la umbră şi aştept câteva momente.

Sunt prea încălzit ca să sorb apa rece.

Ultima bronşită m-a lecuit de graba în stâmpărarea setei.

Stau şi privesc păşunea, cu pâlcuri de urzici şi de laptele câinelui.

Gropile sunt fostele tranşee din timpul războiului.

Dacă sapi în pământ,mai poţi găsi gloanţe şi schije.

Apoi privesc spre dreapta şi văd cireada de vite la păscut.

Aerul tremură şi trasează perdele orizontale de nuanţe diferite.

Dealul Viişoarei se vede ca prin ceaţă.

Sălciile cu scorburi par nişte pietre kilometrice pentru uriaşi.

Cu ţepi ca la arici, ramuri tăiate şi crescute în toate direcţiile.

Mă aplec şi sorb din oglinda patrată a apei, cu muşchi acoperind pereţii de beton.

Îmi văd chipul cenuşiu proiectat pe luciul verzui.

Apa, împreună cu aerul, o aspir cu atâta putere încât am o senzaţie dureroasă.

Fruntea răcorită şi uscată mi-o acopăr din nou cu pălăria.

Iau uneltele şi pătrund în plin soare.

Cărarea şerpuieşte şi mă duce repedelângă râu.

Susurul repezişului mi-e ca un frate.

Las undiţa şi vasul şi cobor la apă.

Nisipul fin se lasă sub greutatea mea şi urmele mi se afundă, îmbibate cu lichidul răcoros.

Intru în repeziş, până când apa trece de genunchi şi-mi udă pantalonii scurţi.

Mă aplec şi iau apa cu palmele făcute căuş, răcorindu-mi faţa.

Clipocitul este acelaşi, dar şi altul, în repetarea valurilor rostogolite.

Dealul cu vii este mai aproape.

Sălciile de pe celălalt mal formează o bordură până la moara care îşi arată acoperişul deasupra coroanelor lor.

Barca de deasupra gatului traversează cu doi inşi.

Lanţul zăngăne de bordură.

Sârma se vede deasupra apei, aproape atingând-o.

Ies pe ţărm şi scot dinr-un buzunar două cutii de chibrituri goale.

Pentru cosaşi.

Una o las lângă cander, iar cu cealaltă într-o mână, încep vânătoarea.

Insectele sar prin iarbă şi ţârâitul lor este un adevărat concert.

Libelule săgetează văzduhul şi se întretaie cu fluturi albaştri şi galbeni.

Dar nu le dau atenţie.

Mă grăbesc să-mi fac rost de momeală.

Urmăresc săriturile şi mă năpustesc asupra lor.

Aproape pe toţi îi capturez.

În curând, prima cutie, plină, o schimbă pe cealaltă.

Degetele mi-s verzi şi galbene de la lichidele cosaşilor.

Pălăria mi se tot apleacă şi loviturile o repun la loc pentru scurt timp.

Sudoarea îmi inundă faţa şi spatele.

Mi-o şterg dar ea tot revine.

În sfârşit, cutiile sunt pline.

Dar şi degetele de la picioare şi de la palme îmi sângerează din cauza spinilor.

Ba şi albinele, deranjate, s-au luat după mine de câteva ori.

Mă spăl pe faţă şi mă răcoresc.

Dar o altă problemă se iveşte.

Setea.

Mă deplasez în sus de repeziş, unde pietrişul de sub ţărm formează o pantă uşoară şi încep să sap.

Adică să scurm.

Cu palmele.

Dau pietrşul uscat de-o parte şi repede ajung la cel umed.

Groapa se lărgeşte şi ajung la apă.

Sap în continuare, deşi câteva pietricele mi-au intrat sub unghii.

Din locul cel mai expus apare sângele.

Mă spăl în râu şi-apoi îmi sorb degetul.

Privesc apa din băltuţă cum izvorăşte tulbure.

Trebuie să aştept câteva minute până se limpezeşte.

Mă aşez pe pietriş, cu picioarele în apă şi privesc spre barcă.

Barcagiul transportă oameni cu saci, care şi-i duc acum spre casă, cu bicicletele sau în spinare.

In sfârşit, mă aplec şi sorb lichidul gălbui, cu gust de nămol.

Pentru un timp mi-am rezolvat problema apei.

Ajung la unelte, îndes cutiile cu cosaşi în buzunare şi intru în repeziş.

Vreau să trec dincolo.

Şi să pescuiesc până la canalul morii.

Urc treptat în susul apei.

Mi-am udat pantalonii, dar se vor usca repede.

Am ajuns.

Las canderul jos, umplu cârligul cu cosaşi şi încep pescuitul chiar de sub repeziş.

Aştept.

Minutele se scurg fără să se întâmple ceva.

Schimb locul şi urc pe ţărm.

Sunt atent la malul lutos.

Urmăresc poziţia din timp, să nu se surpe în apa adâncă sub greutatea mea.

Ştiu că s-a întâmplat aşa ceva cu alţi pescari.

Ajung lângă barcă, unde traversarea continuă în acelaşi ritm.

Glasurile ocupanţilor îmi distrag atenţia.

În timp ce aud zgomotul ei acostând pe celălalt mal, ocolesc cărarea ce coboară la cheiul de nuiele şi încep să pescuiesc mai la vale.

Pluta rămâne mereu nemişcată.

Nu ştiu ce se întâmplă.

Nu găsesc nici o explicaţie.

Canderul, gol de atâta timp !

Apa, bună de pescuit.

Cerul, senin.

Cald.

Unde-s clenii ?

Schimb locurile.

Ajung în zona de unde se aude zgomotul apei căzând prin barajul de trunchiuri şi nuiele.

Apa lină este deviată pe canalul morii, dar cea mai mare parte se prăbuşeşte în golul vijelios.

Mă cuprind fiori în faţa acestui spectacol !

Mai ales că nu ştiu înota.

Las canderul jos, lângă nişte urzici şi lansez pe canal.Trag pluta lângă vrejii de mure şi, din când în când, agit momeala.

Fără folos.

Recuperez nailonul pe bobina de aluminiu, iau canderul şi o pornesc pe cărare, printre urzici, până în apropierea morii.

Zgomotele se înteţesc.

Se văd porţile pe sub care apa, în viteză mărită, cade pe roţile uriaşe, învârtindu-le.

Totultrepidează.

De dincolo, se aude urletul apei prăbuşindu-se.

Mă gândesc ce să fac.

Să depăşesc moara şi să continui pescuitul pe canal ?

Dar acolo sunt coteţele crescătoriei de porci, cu câini periculoşi.

Să mă întorc, dincolo de barcă, la repeziş, trecându-l înapoi?

Prea departe.

Ia să trec, pe puntea îngustă, canalul vijelios şi să încerc de pe digul de beton !

Puntea umedă balansează uşor sub paşii mei temători.

Pălăria îşi primeşte bobârnacul chiar acolo.

Răsuflu uşurat.

Ajung în zona micului tobogan de beton, prin care se scurge abia un pârâiaş.

Poarta masivă, fisurată într-un loc, face să se scurgă apa peste panta verde de alge în mii de vălurele scânteind în soare.

Şi căzându-i la bază, formează un guleraş de spumă.

Acolo voi încerca.

Cu tălpile călcând betonul înfierbântat, cobor cu grijă pantapână în zona orizontală.

Las canderul şi desfac firul, aruncând în apa adâncă.

Urmăresc pluta printre stropii micii cascade.

În stânga, zgomotul roţilor morii şi zăngănitul din interior.

La dreapta, cataracta asurzitoare a râului prin baraj.

Sunt puţin ameţit, până mă obişnuiesc.

Urmăresc pluta, mereu nemişcată.

Transpiraţia mi-a sărat toată faţa şi braţele.

Degeaba mă şterg, că alta îi ia locul.

Şi, în plus, revine senzaţia de sete.

Stau ca un cocostârc pe bucla de beton, roasă de timp.

Aud lătrat de câini şi guiţat de porci.

Şi strigăte din moară.

Apoi, atenţia revine la apă.

Mă minunez de ridurile apei în scocul acestade rezervă.

De verdeaţa care a luat în stăpânire totul.

Algele şi muşchii, într-o întrecere ca la concurs.

Şi spuma, ridicată la baza zidului, clocotind mereu.

Apoi privirea descoperă o pată neagră, aproape de cădere.

O pată, cam cât pălăria mea, unde verdeaţa acvatică nu este prezentă.

Ce să fie ?

Chiar atunci, un peştişor sare din spumă în curentul zglobiu şi, din câteva unduiri prin lichidul transparent, piere în adâncul întunecat.

Asta este !

O groapă, o adâncitură, în podeaua de beton a scocului.

În care s-a ascuns peştele.

Privesc înspre plută.

Nici o schimbare.

Zgomotele din jur parcă s-au îndepărtat.

Atenţia îmi este îndreptată numai spre groapă.

Nu trece mult timp şi istoria se repetă !

Alt peşte urcă din spumă şi înoată repede prin micile valuri şi dispare în pată.

Dar dacă ?

Gândul dă târcoale ideii.

Dacă în câteva minute doi peştişori au ajuns în locul ascuns, în timpul scurs până acum câţi vor fi repetat figura ?Deja fac planuri.

Studiez terenul.

Undiţa, părăsită, rămâne pe zid.

Iau canderul şi, cu grijă, sprijinit de margine, mă las în jos, până ajung la apă.

Vălurelele îmi gâdilă gleznele.

Uit de căldură.

Uit de transpiraţie, deşi mă ustură ochii.

Cu canderul într-o mână, ajung deasupra excavaţiei şi mă aplec încet.

Aşa zăresc viermuiala din interior !

Exact cum intuisem !

Dar cum să procedez ?

Da.

Întâi să umplu vasul cu apă.

Atent să nu alunec, cobor panta uşoară până la bază.

Mă aplec şi, încet, canderul ia apă.

Când nivelul a trecut de jumătate îl ridic şi-l aşez lângă

perete.

Apoi revin la capcană.

Văd sutele de peştişori care se agită în interior, cu botişoarele înainte, luând în plin curentul apei.

Spinările lor negricioase şi înotătoarele cenuşii sunt într-o continuă mşcare, dar, parcă dirijată, ca într-o orchestră.

Trecând de prima fază, a surprizei şi a studiului, mă aflu în faţa unei dileme.

Cum să-i prind ?

Dacă intru cu palmele, prind câţiva iar ceilalţi, marea majoritate, o vor zbughi la vale.

Să aduc canderul şi să-l răstorn cu gura în spatele gropii.

Nu merge.

Nu voi putea împinge prea mulţi înăuntru.

Dau, în mod reflex, bobârnace pălăriei, care-mi cade în faţă.

Stau în genunchi şi apa îmi udă picioarele.

Peştişorii au simţit ceva, că nu-i ca înainte şi se agită !

Au mişcări dezordonate.

Se împing şi se rotesc.

Acum observ ce mulţi sunt !

Câţiva ţâşnesc afară şi, înotând ca nişte zvârluge, se pierd în spuma apei adânci.

Când îmi cade iarăşi pălăria peste frunte, găsesc soluţia.

Sigur că da !

Pălăria !

Pălăria de paie !

Văd dintr-o dată filmul, cum se va derula.

Descoperit, ud de transpiraţie, aşez pălăria răsturnată lângă groapă şi apa pătrunde imediat în ea.

O ţin cu mâna dreaptă.

Iar cu cea stângă pătrund în groapa subacvatică şi îi răscolesc volumul, atingând zecile de corpuşoare moi şi agitate.

Care, se năpustesc afară şi nimeresc în pălărie !

Zgomotul plescăit al zbaterii lor sună foarte plăcut !

Câţiva se întorc spre firul apei şi urmăresc revenirea în adăpost, când aplic lovitura finală.

Cu palma ridic întregul conţinut înnebunit al abisului şi îl răstorn în pălărie.

Încă o dată !

Şi încă o dată !

Degetele pipăie rapid şi dau numai de colţurile betonului, garnisite cu alge.

Atunci, cu ambele mâini, ridic pălăria şi-i privesc, înmărmurit, conţinutul !

Conţinutul, în violenţa zbaterilor.

Al peştişorilor care caută apă.

Şi adăpost.

Zeci şi zeci, într-o viermuială nemaivăzută.

De porcuşori, toţi, unul şi unul.

Fraţi şi numai fraţi.

Dar, destul !

Destul cu admiraţia.

Mă ridic din genunchi şi ajung la cander, în care, înclinând încet pălăria şi turtind-o lateral, vărs tot conţinutul.

Spume s-au făcut la nivelul apei, mult ridicat!

Câţiva, totuşi, au scăpat pe de lături.

Atâta pagubă !

Aud uşoarele sunete pe care le fac, lovindu-se de pereţii noului lor domiciliu.

Văd suprafaţa apei, agitată de cei care o încearcă.

Apoi, privesc pălăria udă.

Îngreunată şi deformată, o privesc în noua ei funcţie.

De unealtă de pescuit.

Pălăria de paie.

2002