#06 Pescăruşul albastru

de V. Umbreanu

Drumul până la Arieş era o încântare.

Că treceam prin parcul în paragină.

Pe cărările din fâneaţă sau din luncă.

De-a lungul Racoşei, chiar dacă apa îi era de multe ori roşie de rugină.

Chiar prin grădinile de legume şi zarzavat.

Plantele, animalele şi cerul erau mereu altfel, mereu schimbate.

Nu mă săturam de libertatea de-a le traversa şi de-a le cunoaşte.

Doar întâlnirile cu oamenii mă nelinişteau.

Şi cu câinii.

Niciodată nu eram sigur de reacţiile lor, indiferent că erau adulţi sau tineri.

În permanenţă aveam o strângere de inimă la vederea unui semen.

Sau câine.

Şi azi aşa, mâine aşa, în ani şi ani mi-am realizat un scut al prudenţei şi al neîncrederii, de care mă eliberam doar în natură, în natura pură, fără cei cărora le aparţin.

Sigur, există şi excepţii, dar foarte puţine.

Aşa că, mă simt mai mult al naturii decât al umanităţii, încă de atunci.

Poate că această cicatrice se datorează şi paznicilor.

De mic copil, m-au terorizat paznicii.

Dacă mergeam la grădina noastră de zarzavat, în locul denumit,,Între ape” paznicul cu câinele era prezent şi mă urmărea.

Dacă fugeam după fluturi de-a lungul căii ferate, paznicul, cu furca nelipsită, asmuţea câinii asupra mea.

Dacă plecam la baie sau la pescuit, paznicii ne ameninţau şi ne fugăreau, cu câinii lor cu tot şi numai pentru călcarea ierbii.

Rar se întâmpla să ajung la Arieş fără întâlnirea cu un paznic.

Atunci părăseam cărarea şi mă aventuram în universul florilor şi al insectelor.

Nu mă săturam de imagini şi de miresme.

De forme şi de dimensiuni.

De culorile încântătoare.

Încântarea îmi ridica privirea spre cer, de unde luam martori norii şi mi-i făceam tovarăşi de vise.

Într-o asemenea zi, cu undiţa şi cu canderul, de la podeţul peste Racoşa, am luat-o de-a lungul pârâului, pe partea dreaptă, prin iarba necălcată de picior omenesc, prin roua dimineţii.

Nici un paznic să mă oprească !

Spre Sâncrai se vedeau stejarii şi castanii, rămăşiţe ale plantaţiei de pe vremea grofilor.

Înainte, spre malul Arieşului, plopii la fel de bătrâni.

De-o parte, lanuri cu cartofi, de alta trestiile şi papura.

Eu păşesc liber, dar cu o uşoară temere încă, mai departe.

Cântecele păsărilor se iau la întrecere cu ţârâitul cosaşilor şi al lăcustelor.

Clipocitul pârâului roşu mă însoţeşte plăcut.

La capătul terenului cultivat răsuflu uşurat.

Am scăpat !

Înaintez la umbra arborilor, în liniştea recâştigată şi astfel

simt emoţia în faţa naturii, în mijlocul ei.

Parcă nişte lacrimi de bucurie curg pe obrajii misterioşi ai adâncului sufletesc.

Pârâul devine foarte lat şi adânc.

Pe-aici n-am mai fost de mulţi ani, din cauza paznicilor, dar şi a unor băieţi bătăuşi din Sâncrai, cartierul răsăritean al oraşului.

Uneori, când apa este limpede, fără ruginile şi uleiurile uzinei, în aceste locuri se văd clenii, veniţi din Arieş.

Brusc, din ţărm zboară o pasăre albastră, ţipând speriată de trecerea mea !

Ştiu.

Este pescărşul albastru.

Şi anul trecut l- am văzut zburând de aici.

Mă opresc şi las în iarbă uneltele pescăreşti.

La fel, pălăria de paie.

Mă aşez pe burtă şi mă aplec spre ţărm.

Aici, cândva, s-a săpat pentru instalarea unei pompe.

Ţărmul a rămas drept, dar, cu timpul, vegetaţia l-a acoperit.

Mai ales vrejii murului.

Descopăr orificiul !

Cred că este adânc.

Oare mai este o pasăre în cuib ?

Stau şi mă gândesc.

Cred că nu, dar cine ştie ?

Mă ridic, iau ustensilele şi plec la pescuit.

Orele au trecut pe nesimţite.

Clenii umpleau canderul.

Mâinile şi picioarele s-au înroşit binişor, oricât schimbam poziţia sau stăteam la umbră.

Foamea mă avertiza că era trecut mult de amiază !

Tot mai multă lume venea la baie.

Peştii speriaţi nu mai trăgeau la undiţă.

Atunci mi-am reamintit de pasăre, de pescăruşul albastru.

Gata, închei pescuitul!

Zis şi făcut.

Planul era să fac drumul spre casă pe ruta de dimineaţă.

Cu speranţa să nu dau întâlnire cu paznicul.

Dar, deşi gândul cuibului nu m-a preocupat deloc, acum, apropiindu-mă de ţărmul înalt al Racoşei, aveam soluţia.

Soluţia pentru prinderea păsării-minune.

Vedeam mereu în adâncimea memoriei penele asemănătoare pietrelor preţioase.

Din poveşti sau din filme.

Dar acestea, cu nimic mai prejos, erau aici, la dispoziţia mea.

Grăbesc paşii.

De nerăbdare.

Dar, cu mulţi paşi înainte de cuib, îmi schimb deplasarea.

Merg pe vârful picioarelor !

Să nu fac nici un zgomot cu paşii, chiar dacă peste tot este covorul ierbii.

Mă apropii cu emoţie.

Mai mare decât la pescuit.

Las canderul şi undiţa, încetişor, în iarbă.

La fel, pălăria.

Rup câteva rămurele de salcie.

Le desprind frunzele.

Îngenunchez deasupra cuibului.

Depun beţişoarele alături.

Mă aplec şi, brusc, acopăr cu mâna stângă intrarea !

Aştept câteva clipe.

Dar dacă, vrând să scape în libertate, mă izbeşte cu

ciocul ?

Nu se întâmplă nimic !

Poate nici nu-i în cuib !

Cu dreapta iau o crenguţă şi o potrivesc în argilă, forţând-o să stea rigidă.

Apoi următoarea, fără să îndepărtez palma.

Aşa, în câteva minute, la gura cuibului s-a realizat un grilaj bine înfipt în materialul gălbui.

Stau aplecat, cu palmele alături, aşteptând.

Va reuşi oare instalaţia ?

Sau stăpânii nu-s acasă !

Mă îndrept din poziţia incomodă.

Privesc în jur.

Căldura verii se simte şi la umbră.

Un curent de aer agită frunzele de plop alb, într-un joc de verde şi alb.

Un foşnet în ţărm şi mă aplec iarăşi.

Victorie !

Printre gratii, un cioc ascuţit, parcă testează împrejurimile!

Fără să dau o comandă, palma stângă se apleacă uşor, degetele se apropie şi prind în menghina vie, periscopul orizontal.

Cealaltă palmă înlătură grătarul şi dintr-o dată mă trezesc cu minunăţia în căuşul unit al palmelor !

Se zbate puţin în locul strâmt.

Ghearele se înfig în piele dar mai mult mă gâdilă.

Ciocul se răsuceşte vrând să ciupească.

Capul strâns înspre trunchi,arată acum o pasăre mică şi neputincioasă.

Printre degete îi admir mozaicul culorilor.

Ochii speriaţi privesc spre răpitor.

Abia acum mă simt vinovat, în contact cu mărgeluţele de mercur viu, care se rotesc în lăcaşuri.

Degetele se îndepărtează şi palmele se desfac.

Zbârrr !

Ca o săgeată înfiptă în spaţiu şi dispărând în neant !

Ca şi când n-ar fi fost.

Dar, a fost.

Dovada, nu numai amintirea !

Proaspătă şi încântătoare.

Ci şi . . .

Râd în hohote !

Singur.

Privesc în palmă.

În care, drept răsplată, mi-a lăsat ceva umed şi colorat.

Ah !

Pescăruşul albastru.

2001