#05 Pescăriţa

de V. Umbreanu

Amintirile sunt ca nişte năvoade în timpul trecut.

Pe care le tragem fără să vrem.

Şi fără să le putem influenţa.

Doar că, prin uzare, ochiurile se pot rupe şi substanţa din unul poate să scape şi să se amestece cu cele din apropiere.

Sau să dispară în uitare.

Dar sunt şi unele amintiri foarte trainice, chiar obsedante.

Aşa este şi aceasta.

Un băieţel de 10-11 ani, într-o vară obişnuită, cum erau verile de după război.

Pe străzile prăfuite.

Cu ochii în pământ, din cauza gardurilor de scânduri văruite, orbitoare.

Desculţ.

Cu pantaloni scurţi şi cămaşă cadrilată, cu mâneci scurte.

Cu o pălărie de paie de om matur, care-i ascundea aproape de tot faţa.

Înaintând în zig-zag, după cum erau colţurile străzilor.

Cu o undiţă simplă în mână.

Şi cu un cander de tablă zincată în cealaltă.

Cu buzunare umflate.

De o batistă în stângul.

Şi o cutie de chibrituri, pentru cosaşi, în dreptul.

E destul de dimineaţă.

Ici-acolo câte un trecător.

Ajunge lângă curtea şcolii gimnaziale, fost domeniu al unui grof, şi depăşind-o, păşeşte pe străduţa care duce spre lacuri.

Pietricelele îl înţeapă în tălpi, dar savurează praful, deja cald.

Coboară panta şi trece de izvor.

Unul dintre lacuri, cu insula în mijloc, plin de ramuri şi lintiţă, rămâne în urmă.

Lasă şi parcul sălbăticit, cu bănci rupte, de-o parte.

Sare peste un şanţ, urmând o cărare pe solul lutos, umed şi moale, care duce spre râu.

Cărarea, paralelă cu şanţul, are acum o direcţie liniară, până la pârâul Racoşa.

Având în dreapta o pajişte cu iarbă fragedă şi flori de toate culorile.

Şi cu tufişuri radiare de răchite.

Apoi, grădini de zarzavat şi legume, cu câţiva meri.

Şi doi plopi înalţi şi zvelţi, cu ramurile uscate în vârf.

De fulgere şi trăsnete.

Nu mai e nimeni.

Doar ciorile rămase în urmă, în plopii parcului, pe cuiburile cu pui.

Şi mierlele din livadă.

Şi cosaşii care sar de-o parte şi de alta a cărării.

Din loc în loc, lăsând ustensilele în iarbă, prinde insectele săritoare, rupându-le picioarele mari.

Repede se umple cutia!

Totuşi priveşte cu teamă în jur, din cauza paznicilor.

Iată-l ajuns la pârâul ascuns de trestii şi papură, de rogoz şi de pipirig.

Le cunoaşte.

Bunica îl trimite să le culeagă, pentru ca odată uscate, să împletească ceapa şi usturoiul în cununi.

Sălcii aplecate până la pământ.

Cu scorburi în care-şi au cuiburile vrăbiile de câmp.

Cărarea face un ocol spre răsărit, paralelă acum cu pârâul.

Lăcustele şi cosaşii fac un zgomot aproape asurzitor.

Fluturi albaştri se urmăresc perechi-perechi.

Libelule albastre şi verzi săgetează spaţiul.

Pescarul amator se opreşte, depune armele la picioare, îşi scoate pălăria şi cu batista se şterge de transpiraţie.

Pe frunte, pe creştet şi pe gât.

Udă, o mototoleşte şi o împinge la loc.

Se ascunde sub pălărie.

Îşi ia uneltele.

Se îndreaptă spre locul unde cărarea dă într-un drum ce traversează Racoşa pe un pod de bârne, acoperit de crengi şi pământ bătătorit.

Urmăreşte zborul sacadat al cailor-popii, libelule cu aripi violete sau verzi.

Care-i distrag atenţia.

Şi numai când să treacă pârâul aude nişte foşnete în păpuriş.

Ca şi cum cineva se deplasează pe cursul apei prin nămol şi desiş.

Mai la vale.

Aude şi nişte mormăituri.

Care-l fac să se oprească speriat.

Ce animal ar putea fi?

Se aud plescăituri în apă.

Crengi de salcie rupte.

Iată, frunzele de papură se îndoiesc la trecerea unei făpturi.

Se aude iarăşi apa.

Zgomote înfundate.

Apoi apa curgând din ceva.

Şiroind.

O voce groasă, mulţumită.

Apoi, iar deplasarea prin apă, în sus şi în jos.

De-o parte şi de alta a pârâului, nu mai lat de doi paşi.

Copilul rămâne stană de piatră.

Nu trece nimeni.

Nici păsări, nici libelule.

Doar timpul se scurge pe neobservate.

Dar, când stufărişul se agită mai mult şi o formă îşi face loc spre zona cu iarbă, copiluil se piteşte după o răchită.

Să vadă făptura.

Şi să nu fie văzut.

Apoi observă, printre lăstarii elastici, o femeie bătrână, cu părul cărunt, cu faţa slabă şi zbârcită.

Cu un coş de nuiele în care se zbat câţiva peştişori.

Dar, acestea la marginea viziunii.

Căci lucrul cel mai uimitor, deşi natural, care l-a lăsat cu gura, efectiv căscată, a fost felul în care, rochia ţărănească, de un negru cenuşiu, împreună cu sugna, erau ridicate şi legate deasupra mijlocului.

Şi o traistă pe umeri.

Albeaţa picioarelor cu pielea zbârcită.

Cu fragmente de grăsime atârnând de pe părţi.

Surpriza a fost atât de mare încât nu s-a mai ascuns.

Şi nici să o zbughească, n-a îndrăznit.

Aşa că, bătrâna, văzându-l, a dat un strigăt, a lăsat coşul în iarbă, desprinzându-şi hainele apoi.

Acoperind peisajul.

Cu ameninţări şi înjurături.

Dar nici atunci n-a găsit forţă să se desprindă.

Imaginile erau prea proaspete pentru a fi părăsite.

Numai când „pescăriţa” a făcut câţiva paşi repezi spre intrus, acesta, cu ustensilele în mâini, cu pălăria mai să-i rămână zălog, dacă nu ar fi priponit-o din fugă, ajunge din câteva salturi dincolo de podeţ.

Pe cărarea regăsită.

Spre râul cu cleni.

Şi, în timp ce galopează, primind şi câteva lovituri în genunchi de la canderul săltăreţ, se face lumină în albumul de fotografii al memoriei.

O recunoaşte.

Este prietena mătuşii sale, cunoscută ca ocupându-se şi cu pescuitul la coş.

Veronica, pescăriţa!

Poate că numai aşa, amintirile pot trece în uitare, cu seninătate, fără a continua să tulbure viaţa, şi aşa de agitată, cu obsesii.

2001