#04 Revelaţia

de V. Umbreanu

- Doamnă profesoară, lui degeaba-i vorbiţi de Dumnezeu,

pentru că nu crede!

Cuvintele colegului meu, în plină oră de istorie, au stârnit senzaţie.

Scos la răspuns şi ocolind subiectul cu cruciadele, profesoara căuta să mă aducă unde vroia şi-mi tot dădea înainte cu creştinismul şi cu voia lui Dumnezeu.

Eu insistam pe aspectele militare şi pe cele comerciale..

Dar profesoara, aprigă şi cu figură bărbătească, dominând şi prin înălţime, mă tot întrerupea, până a apelat la Dumnezeu:

- Ce Dumnezeu, de ce nu înţelegi esenţa evenimentelor?!

Roşindu-mă şi îndârjindu-mă din cauza tensiunii, am tăcut.

Atunci a intervenit colegul meu, căruia-i spuneam „Filonu”.

Elevii căscau ochii şi gurile.

Profesoara, ca lovită în moalele capului, la fel.

Când se dezmetici, în clasa apăru o rumoare, ca înaintea unei pedepsiri pe loc.

Pentru o asemenea cutezanţă.

- Cum nu crezi în Dumnezeu?

- Aşa-i că nu-i adevărat?

Tăcând în continuare şi înroşindu-mă şi mai tare, profesoara insistă:

- Spune că nu-i adevărat!

- Aşa ceva nu se poate!

Pe frunte mi-au apărut broboane de sudoare.

Mă simţeam provocat.

Dar nu că n-aş fi luptat pentru convingerile mele, însă intuiam că nu este o dispută dreaptă, echitabilă.

Colegii se amuzau pe socoteala mea şi chicoteau.

Simţind că a trecut faza critică, au început să se mişte, să şuşotească.

Profesoara, în sfârşit, şi-a dat seama de situaţia neplăcută în care s-a ajuns şi mă trimise la loc, completând:

- Discutăm după ore, aşteaptă-mă lângă cancelarie!

Orele au trecut ca în vis.

Nu mă puteam concentra.

Colegii se uitau ciudat la mine.

Iar la ora de matematică n-am putut rezolva exerciţiile la tablă şi am luat nota doi.

Orele au luat sfârşit.

Acum aştept pe coridor, lângă cancelarie.

Femeia de serviciu, mătură în clasa de alături, aud cum mută băncile din loc şi bodogăneşte.

M-am calmat, dar mai simt o încordare.

O încordare ca înaintea unui eveniment important.

Uşa se deschide şi tresar, dar iese o altă profesoară.

- Pe cine aştepţi?

- Pe doamna profesoară de istorie!

- Vine imediat, tocmai se îmbracă!

Rămânând singur, mă gândesc la discuţia care va urma.

Cum va decurge?

Mă va repezi iarăşi?

Apoi nu mă mai gândesc la nimic.

Femeia de serviciu iese din clasă şi îmi trece pe dinainte cu găleata şi mătura.

Coada făraşului îmi atinge genunchii.

Femeia mă priveşte mirată.

Ce-a crezut?

Uşa se deschide şi profesoara, cu raglanul şi pălăria ca o cuşmă, îmi face semn s-o urmez.

Ieşim în curte şi ne îndreptăm spre poartă.

Peste tot pustiu.

Doar ciorile căutând resturi de mâncare.

Şi copiii femeii de serviciu, lângă căsuţa în care locuieşte.

Tăcerea nu prevesteşte nimic bun.

Ajunşi pe trotuar, mi se pune prima întrebare.

Dar cu glas blând, reţinut, chiar puţin îngrijorat.

- Aşa-i că nu-i adevărat?

- Ba da!

Răspunsul meu a ieşit ca din puşcă.

Şi pe mine m-a surprins.

A fost ca o eliberare.

Ca o uşuare.

Toată tensiunea aşteptării s-a evaporat în văzduh.

Profesoara s-a oprit şi a privit în jos, înspre mine.

Părul sur, tăiat scurt, îi ieşea din căciuliţă.

Cicatricele şi petele de pe faţa colţuroasă, îi ieşeau în relief, dar nu mai păreau sinistre, ca la ore.

Nici privirea fioroasă.

Acum era doar îngrijorată.

Poate chiar speriată.

Ştiam că mergea des la biserică.

Iar folosirea cuvintelor biserică, religie, sfinţi, Dumnezeu, păcate, era foarte obişnuită.

Nu numai la ore.

Acum mă privea şi uimită.

- Cum se poate să spui o asemenea enormitate?!

Mă pregăteam să-i răspund când continuă cu o exclamaţie:

- Doar eşti dintr-o familie de creştini!

Iar mă pregăteam să-i spun ceva, dar, din nou interveni tot cu o întrebare:

- Părinţii ştiu?

Opriţi în loc, privindu-ne, nu luam în seamă pietonii care ne ocoleau, trecând într-o direcţie şi-n alta.

- Pot să vă explic?

În sfârşit, am putut să spun şi eu ceva!

- Hai să mergem!

Am pornit spre centru, depăşind casa parohială şi magazia ICAR-ului.

- Spune, te ascult!

Aşa am început să-i povestesc despre credinţa mea, despre credinţa mea în ştiinţă.

Cum am citit, pe lângă manuale, alte cărţi, mai ales o geografie veche.

Şi gândurile mele despre tot ce ne-nconjoară.

Planeta şi sistemul solar.

Şi cosmosul, în general.

Mai ales la pescuit.

Acolo mă gândesc cel mai mult.

S-a oprit şi a început să râdă.

Am zâmbit şi eu, complet liniştit, dar şi vibrând de o bucurie fără margini.

Pornind-o din nou la drum, nici nu ştiu când am ajuns în faţa locuinţei profesoarei.

Casa, ascunsă pe o străduţă, umbrită de câţiva brazi, îşi aştepta stăpâna.

Opriţi la poartă, ne priveam cu alţi ochi.

Eu, cu ochi eliberaţi de teama represaliilor.

Dânsa, uimită de o asemenea credinţă, adică necredinţă.

I-am explicat şi de reacţiile părinţilor şi colegilor.

Că am suferit şi pedepse, corporale, bineînţeles.

- Şi la biserică nu mergi?

- Nu, nu mai merg din clasa a treia!

- De ce de-atunci?

- Pentru că atunci am avut revelaţia!

- Ce-ai avut?

- Revelaţia!

Privea şi nu-i venea să creadă.

Şi atunci, iarăşi am profitat de timpul pe care-l aveam la dispoziţie pentru a-i explica.

Pentru a-i explica ce am simţit într-o zi, în clasa a treia.

Cum gândirea, eliberată de teamă şi superstiţii, a descoperit imensitatea spaţiului, populat de corpuri cosmice.

Cu mişcări datorate unor legi.

Cu urmări în timpul care se scurge ca un fluviu, fără

început şi fără sfârşit.

- Unde mai încape aici Dumnezeu?

Dintr-odată s-a speriat, s-a chiar îngrozit.

- Doamne iartă-mă, că stau să-i ascult prostiile!

- Iartă-l şi pe el, că nu ştie ce zice!

Dacă până înainte, simţeam că pot discuta raţional cu profesoara, acum deveni, din nou, închistată, ascunsă de un zid.

Făcându-şi cruce şi bolborosind cuvinte fără noimă, îşi căuta cheia pentru a deschide portiţa.

Am simţit că firul, care ne-a legat un timp, s-a rupt.

Că înţelegerea dânsei pentru o altă părere, pentru o altă credinţă, a dispărut.

Ce se întâmplă cu oamenii?

- Du-te acasă şi gândeşte-te bine, dar roagă-te lui Dumnezeu de iertare!

- La revedere!

Spunând asta, s-a scuturat ca de friguri şi a păşit pe aleea curţii, cu paşi mari şi spatele puţin gârbovit.

Rămas nemişcat în stradă, o urmăream cu privirea, neînţelegând cum gândesc adulţii.

Şi ce simple erau toate!

Ultimele cuvinte pe care i le-am înregistrat, au sunat ca un reproş:

- Auzi acolo, revelaţie!

Merg către casă.

Drumul mi se pare uşor.

Paşii, siguri şi liberi, mă poartă ca şi cum n-aş avea greutate.

Gândurile, ca scăpate dintr-o cuşcă, nu dau de graniţe.

Obrajii îmbujoraţi îmi descoperă o emoţie nemaiîntâlnită.

Simţeam că am dreptate.

Ştiam că am dreptate.

În esenţă.

Dar, mai trebuia să mă documentez.

Să aflu cât mai multe.

Să cunosc cât mai multe.

Ca să-mi pot ocroti diamantul acela, cu care m-am trezit că îl posed, în clasa a treia.

Şi ale cărui raze îmi luminează viaţa.

Revelaţia.

2002