#03 La Prune
de V. Umbreanu
Vacanţa era pe sfârşite.
Toată vara ne-am bălăcit în apele Arieşului şi în bălţile din jur.
Am jucat fotbal pe terenul de tenis părăsit.
Ne-am întrecut la piţule.
Şi nu eram sătui.
De dimineaţa şi până seara, când scăpam de treburile gospodăriei, ne căutam unii pe alţii şi porneam joaca.
Porneam joaca şi întrecerile.
Într-o zi, trecând pe lângă gardul înalt de la Kelemen-néni, am zărit în frunziş prunele coapte.
Opriţi locului, inhalam slaba aromă a fructelor.
Şi ce ne atrăgea şi mai mult era pudra de brumă care le acoperea.
Şi care, parcă, ne mărea pofta.
Stam amândoi, eu şi prietenul meu cu pistrui, privind printre scânduri.
Sub umbra perilor, bătrâna stătea într-un fotoliu de nuiele şi picotea cu o carte în poală.
Ochelarii străluceau în razele strecurate prin frunziş.
Strada cu puţinii trecători, nu ne era totuşi favorabilă.
Când, colegul şi prietenul meu, cu vocea lui groasă, scăpă soluţia:
- Mergem la Viişoara!
- De ce la Viişoara? întreb eu uimit de schimbarea subiectului.
- Mergem la via lui moşu! mă lămuri Nicu.
Şi, în continuare, dădu explicaţii suficiente ca să mă convingă.
Că nu-i tare departe.
Că ştie exact unde-i terenul.
Că bunicul său îl lasă.
Şi că sunt mulţi pruni în vie.
Zis şi făcut.
Iată-ne plecaţi la drum!
Desculţi amândoi.
Cu pantaloni scurţi, cu bretele.
Cu cămăşile cu mânecile scurte.
Eu şi cu o bluză de doc bej.
El, cu pălărioara albă.
Eu, cu pălăria de paie crăpată.
Trecând pe lângă gardul nostru, speram să nu fiu văzut de bunica.
Aşa a şi fost.
Mai departe, uşuraţi şi veseli, cu paşi grăbiţi, traversam aşezarea natală.
Iată-ne ieşiţi, trecând podul de peste Racoşa!
Pârâul roşu de rugini, cu pete albăstrii de uleiuri, curgea foşnind printre trestii.
Dealul se apropia cu repeziciune.
Plopii înalţi, de pe marginea drumului, ne ţineau şi umbră, răcorindu-ne frunţile.
Discutam nepăsători despre una şi alta.
Totuşi, o anumită îngrijorare începea să mă stăpânească.
Oare trebuia să o fi anunţat pe bunica?
Oare vom găsi livada din vie?
Dar dacă vom avea probleme?
Am tăcut un timp amândoi.
Poate şi prietenul meu îşi punea ordine în gânduri.
Câte-o căruţă ne întrecea, hurducând peste pietre şi stârnind valuri de praf.
Cerul senin revărsa razele.
Casele de sub deal aveau în mijloc o clopotniţă cu ceas.
Urcăm panta mai uşoară spre podul cel mare, de peste Arieş.
Iată-ne opriţi şi privind peste balustradă!
Apele repezi şi curate ne amintesc de băile noastre zilnice.
Sau aproape.
- Uite clenii! îi arăt lui Nicu siluetele de sub pod, în mişcări continue.
Drept răspuns, prietenul trânti un scuipat care făcu mici cercuri în apă.
Unul dintre peşti se repezi în sus, căutând prada năuc.
Lângă mine, râsul satisfăcut, urmat de îndemnul:
- Hai să mergem!
Dincolo de pod, pentru mine, era un teren necunoscut.
Până aici mai fusesem la pescuit, dar în Viişoara nu mai călcasem.
Aşa că, acum mă simţeam în rolul lui Vineri, colegul meu fiind Robinson.
Înaintăm prudenţi pe marginea stângă a drumului, apoi trecem pe trotuarul pietruit.
La această oră a amiezii, comuna este slab populată.
Câţiva ţărani, un cârd de gâşte şi un căţel care se repede la noi, lătrând.
Nicu îl goneşte cu o piatră.
- Pe unde mergem? pun o întrebare de siguranţă.
- Traversăm satul şi o luăm la dreapta.
Drumul coteşte de câteva ori.
Îmi şterg cu palma transpiraţia.
Foamea îşi face apariţia.
Cu semnele clare ale unei slăbiciuni.
Temerile au crescut.
Deja regret aventura.
Dar nu mai pot da înapoi.
Îmi urmez conducătorul pe lângă garduri, prin puţinele zone cu umbră, peste podeţul unui pârâu, până ne trezim afară, la poalele dealului.
Un drum urcă spre vii.
Ici-colo, tufişuri ţepoase de porumbar şi de măceş.
Întâi o păşune, apoi o poartă.
Nicu o manevrează expert.
Se vede că a mai fost pe aici.
Simt o oarecare uşurare.
După ce intrăm, trage la loc poarta şi o leagă cu sârmă.
Suntem în vie.
De-o parte şi alta a drumului, tufele de viţă legate de ţăruşi.
Se văd strugurii verzi.
Aici este mai răcoare.
Gâzele zboară peste tot..
Îmi urmez călăuza, care mă conduce mai departe.
Părăsim drumul şi coborâm pe o cărare.
În sfârşit, ne oprim.
- Aici e! exclamă Nicu şi-mi arată terenul.
Moşia bunicului său, preotul ortodox al comunei.
Livada în pantă, plină de pruni.
Apoi, via.
În iarbă, fructele căzute, de pe care zboară muşte şi viespi.
- Hai sus!
Şi pe Nicu, din câteva opintiri, îl şi văd instalat între ramuri, culegând deja prunele coapte.
Scuipând sâmburii, molfăind fructele dulci, în culmea fericirii!
Cu ochii sticlind, ridicând sprâncenele groase, cu zeama curgându-i pe bărbie, îmi deschise şi mie pofta.
Mă caţăr, mai anevoie decât el, în pomul alăturat.
Scoarţa aspră îmi juleşte genunchii.
Pălăria, atinsă de crengi, îmi cade în iarbă.
Mă opintesc de câteva ori şi ajung sus.
Îmi asigur spatele şi mă şterg de transpiraţie.
Mi-a ajuns în ochi şi mă ustură.
În sfârşit, iau prima prună!
O rup în două.
Arunc sâmburele.
Privesc miezul.
Nu are vierme.
O introduc în gură.
Miezul proaspăt şi dulce mă încântă.
Salivez din abundenţă.
Aroma o inspir cu putere.
Închid ochii de satisfacţie.
A meritat tot drumul!
Uitată este oboseala.
Uitată este căldura.
Uitat este praful.
Şi temerile.
Şi foamea.
O prună şi încă una.
O prună şi încă una.
Suntem ca două maimuţe.
Ce fericite trebuie să fie !
Fără grija şcolii.
Fără grija porcilor.
Şi a găinilor.
Doar se hrănesc.
În pomi.
În pădure.
Trecând de pe o creangă pe alta.
M-am săturat!
Tăcerea dintre noi o sparg cu o întrebare:
- Pot lua şi acasă?
- Sigur că poţi, dar în ce le pui?
- În bluză! găsesc imediat răspunsul.
Cu grijă, să nu cad, îmi dezbrac veşmântul.
Înnod mânecile.
Şi culeg prunele din jur, lăsându-le să cadă lin în pungile improvizate.
Nicu sare jos, în iarbă, sătul, dar şi obosit.
Se culcă şi oftează.
Când mai completam stocul de fructe, ne trezeşte din
reverie o voce ca un tunet:
- Ce faci acolo, mă?
Şi:
- Hoţule!
Şi:
- Şo, pe el, Bandi!
Dar eram deja jos!
Fugind către drum.
Pe cărare, în sus.
Alături de Nicu.
Speriat şi el.
Cu câinele lătrând în urmă.
Cu urletele paznicului în spate:
- Prinde la ei, mă!!
- Fogd meg, Bandi!
Am ajuns la drum când nişte pocnete alternau cu lătrăturile.
- Puşca cu sare! şopti îngrozit prietenul meu, decăzut din rol.
Din rolul de Robinson.
Din rolul de conducător.
Din rolul de nepot al bunicului.
Fugim, gâfâind din greu, către poartă.
Strigătele nu se mai aud.
Nici pocniturile.
Nici lătrăturile.
Dar noi nu ne oprim.
Pun bluza jos şi dezleg, febril, sârma.
Ajunge şi Nicu.
Deschid poarta şi înşfac prada.
O luăm la fugă pe cărare, apoi prin păşune.
În jos pe pantă.
Frânez cât pot.
Nicu, din spate, strigă:
- Opreşte, opreşte-te!
Aproape de drum o fac.
Cad epuizat în iarbă.
Bluza este udă, pătată de fructele zdrobite.
În piept simt nişte arsuri.
Dar cel mai grav este stomacul.
Care deja mă doare.
Din cauza fructelor.
Prea multe.
În stomacul gol.
Abia acum îmi amintesc de sfaturile mamei.
Să nu mănânc fructe pe stomacul gol.
Niciodată!
Acum, e prea târziu.
Şi prietenul meu se ţine de burtă.
Transpiraţi şi îngroziţi păşim pe drum şi intrăm în sat.
Privim, din când în când, în urmă.
Nu ne urmăreşte nimeni.
Dar tot nu suntem liniştiţi.
Până nu părăsim zona periculoasă.
Traversăm iarăşi pe strada principală.
La fel de neanimată.
Soarele mă izbeşte în creştet.
Sudoarea îmi curge pe faţă şi pe spate.
Pălăria am lăsat-o în iarbă.
Cu greu ajungem la pod.
La amândoi, burţile ni se umflă.
Fermentează!
Crampele dureroase ne strâmbă feţele.
Picioarele grăbite calcă în praf şi pe pietre.
Nu mai ţin cont de nimic.
Să ieşim cât mai repede!
Abia dincolo de pod oprim.
Oprim de nevoie.
Coborâm la apă.
Trântesc bluza şi-mi dau jos patalonii!
Uşurat, mă spăl în Arieş, în timp ce prietenul meu izbucneşte în râs, trecând prin aceleaşi faze.
Râd şi eu, dar scurt de tot!
Deşi scăpaţi de paznic şi de urmări disciplinare, am pierdut pălăria, iar bluza arată într-un hal fără de hal!
Crampele au mai slăbit.
O energie nouă mă umple.
Iau bluza şi o golesc în râu.
Miezul zdrobit, cu fâşii de coajă şi insule de sâmburi, sunt luate de curent.
Desfac mânecile şi frec materialul cât pot de tare.
Se mai văd pete.
Apoi mă aşez pe nisip alături de tovarăşul de aventură.
Faţa roşie ascunde pistruii.
Sudoarea i-a pătat pălărioara.
O îngrijorare i se citeşte pe chip.
Mă priveşte şi încearcă să surâdă.
Apoi, fără vreun cuvânt, ne ridicăm, urcăm malul înalt şi ne îndreptăm spre casă.
Lăsând în urmă secvenţele unei zile de vară.
A unei zile de vacanţă.
De sfârşit de vacanţă.
La prune.
2001