#02 Croitoreasa
de V. Umbreanu
- Du-te la Inka-néni şi roag-o să-ţi dea 100 de lei împrumut!
Glasul mamei mă smulse din lumea cifrelor.
Tot printr-o cifră.
100 de lei!
Gândurile, scăpate de sub control, se ramificau departe.
Graniţele valorii se pierdeau dincolo de orizont.
De orizontul cunoaşterii.
- N-ai auzit?
- Ba da, merg imediat!
În cameră, la masa ovală, îmi făceam lecţiile, chiar la aritmetică.
Problema, cu oi şi ciobani, cu câini şi târguri, încâlcea cifrele şi nu-i dădeam de rost.
Oarecum uşurat, că scap de ea, mă ridic de pe scaunul incomod, cu spătarul scund, trec în bucătărie, unde mama punea murături şi ies în curte.
Toamna era aici.
Încă n-a brumat, dar dimineţile reci au făcut să cadă primele frunze.
Azi-mâine, covorul lor va umple curtea.
În fiecare an stratul multicolor îmi provoacă o aşa tristeţe încât nu-mi vine să cred că vor creşte la loc.
Câinele nostru, Leu, iese din cuşcă, anticipând joaca.
Trag zăvorul de lemn de la poarta veche, aplecată într-o parte şi ies în stradă.
Privesc într-o parte şi alta fără să zăresc vreun prieten.
Muncitorii, încă, n-au ieşit din schimb.
Peste tot pustietate.
Mama, fiind în concediu, se ocupă de iernat.
În fiecare an îşi ia liber o săptămână în perioada asta.
Sora mea este la ora de pian.
Ea este scutită de muncă.
Eu curăţ la porci, aduc buruieni.
Acum, du-te după bani!
Simt că mă îndârjesc!
Trag un şut în piatra din cale, care se izbeşte de-un gard.
Pisica galbenă a croitoresei traversează în fugă fundătura.
Îi este teamă de mine.
Am tras cândva cu praştia în ea şi de atunci mă ocoleşte.
Deschid poarta şi intru în curte, apoi urc scările noi.
Casa, proaspăt terminată, mă impresionează.
Cu pereţii înalţi şi ţiglele noi.
Cu terasa largă mărginită de ţevi vopsite în verde.
Ghivece cu un cactus şi câteva muşcate, sunt trase lângă zid.
Bat la uşa de vară, cu plasă de sârmă.
- Tesék!
Asta înseamnă să intru.
Spun „kezit csokolom” şi mă opresc acolo, lângă masa de croitorie.
Sunt privit peste ochelari.
- Na, szervusz!
Mâinile butucănoase ţin foarfeca enormă şi taie materialul.
Îl taie după semnele făcute cu creta.
Cu creta specială, ca un săpun.
Bucăţelele de stofă, colorate şi pestriţe, de pe podea, îmi fură privirea.
Clefăitul foarfecii încetează.
Îmi ridic privirea şi dau de ochii bulbucaţi, înconjuraţi de cearcăne roşii, proeminente.
Obrajii ovali, lucitori, se destind şi, prin buzele groase, răsfrânte, apar cuvintele:
- Mi a baj?
Adică ce doresc.
Şi eu, prompt, dau răspunsul pe care-l tot repetasem din străduţă:
- Anyám vă roagă să-i daţi két száz lei!
Cocoţată pe un scaun înalt, ca să poată lucra la masă comod, mă priveşte atentă în timp ce filtrează cuvintele.
Cele ungureşti cu cele româneşti, împreună.
Rezultă că a priceput, dovadă că zâmbeşte cu gura până la urechi.
- Nu ştiut la tine unguresc!
Cobor ochii spre resturile de stofă şi-i explic româneşte că nu ţin minte cuvintele străine.
Le tot uit.
La uşă apare pisica mieunând.
- Dai drumul la pisic!
Mă apropii de uşă şi când dau să o deschid, piţa o zbugheşte în grădină, sărind de pe terasă.
M-a recunoscut, şmechera!
Croitoreasa, cotrobăind în dulap, o văd cu o cutie de tablă, ca de halva, din care scoate două bancnote albastre.
Punând capacul la loc se aude o pocnitură.
Apoi împinge uşa dulapului şi se întoarce, târşiind, pe podeaua cu aţe, picioarele în pâslari.
- Ai grija cum duci pénz, dai la mama!
- Da, da, Inka-néni şi mulţumim!
Când să ies, mă anunţă despre cadou:
- Poate iei la tine a kicsi darab!
Aşa că mă întorc şi înşfac grămada de nestemate cu mâna liberă, apoi mă grăbesc să ies.
- Săru-mâna, kezit csokolom!
Scap uşa cu plasă, care se izbeşte de toc.
Ceva cuvinte sunt spuse înăuntru, dar nu le mai înţeleg.
Nici spre pisică nu privesc, ştiu că mă pândeşte dintre flori.
Abia aştept să ajung în străduţă şi să dosesc banii.
Banii mei!
Pun jos cârpele şi mă ridic.
Privesc roată.
Nu e nimeni!
Iau o hârtie preţioasă, o împăturesc în patru şi o îndes în buzunarul stâng, unde păstrez piţula cu nasturii.
Pe cealaltă o ţin la vedere.
Recuperez petecelele dobândite şi-o iau la fugă către casă, fluierând.
Traversez strada care s-a mai animat, intru în curte şi mă înfăţişez înaintea mamei cu împrumutul.
- Ce-a zis? mă întrebă dânsa, punând banii pe stelajul cu vase.
- Nimic, mi-a dat şi nişte cârpe.
Cu ele în mână intru în cameră să continui lecţiile.
Cârpele ajung sub pat.
Caietele şi cărţile, pe masă, cum le-am lăsat.
Trebuie să vină şi tata.
De dincolo se aude discuţia dintre mama şi bunica, revenită din grădină.
Deschid caietul, dar gândul nu este aici.
Cum să scap?
Cum să ajung afară, în stradă?
O încântare mă încearcă, având atâta bănet la dispoziţie.
Dar şi o undă de nelinişte!
Dacă află?
N-are cum!
Croitoreasa va uita câţi bani mi-a dat!
Mă foiesc pe scaun.
Lecţiile sunt moarte.
Dincolo se aude zăngănit de vase şi tacâmuri.
Şi glasul tatei.
A venit de la lucru şi mănâncă.
Ciulesc urechile.
Timpul trece în aşteptare.
Apoi mă aud strigat.
Mă înfăţişez spăşit, salutându-l.
Cu gura plină mă întreabă dacă am tăiat bostani pentru porci.
O zbughesc fără să-i răspund.
Ajuns la masa rezemată de frăgar, lângă coteţul porcilor, mă pregătesc de muncă.
Dar mă arde buzunarul!
Unde să ascund suta?
Iau la rând ascunzătorile.
În pod?
Nu se poate!
Sub streaşina magaziei?
Acolo mi-a găsit romanele pe care mi le-a ars!
Sub cuşca lui Leu?
Dar dacă răscoleşte?
Mai văd eu!
În timp ce tai cu toporişca felii şi bucăţi de bostan, mai încerc variante.
Aud poarta.
Vine soră-mea de la pian.
Voci şi râsete în bucătărie.
Cel mai bine s-o cheltuiesc!
Dar cum?
Şi pe ce?
Mi-aş lua câteva cărţi, dar unde să le ascund?
Nu e bine!
Cărţi pot împrumuta şi de la bibliotecă.
Mai bine bomboane.
Sau rahat.
Da, asta este!
Rahat!
Încarc găleata şi o răstorn în troaca porcilor.
Sculaţi brusc dinăuntru, aceştia se reped şi încep să zdrobească între dinţi furajul.
Privesc hipnotizat pofta lor.
Cum li se scurge saliva în jos!
Cum priveşte fiecare spre celălalt, apărându-şi porţia!
Fără plan, picioarele mă duc pe după closet, pe după casă, până între melini.
Acolo, sar gardul în stradă şi fug ca un iepure până la gardul cu portocali.
Acolo era prietenul meu din vecini, Vila, zdrobind un fruct necopt.
Lichidul lăptos împrăştie aroma în jur.
Degetele încleiate şi le şterge de pantaloni.
Apoi, plictisit, mă întreabă:
- Ce facem, jucăm?
- Nu, n-avem timp!
Glasul meu, sigur dar şi misterios, i-a atras atenţia.
- Mergem la furat?
Ştiu, făcea aluzie la părul doamnei Kelemen.
- Nu, avem ceva mai bun de făcut!
Iarăşi răspunsul meu l-a convins că am ceva neobişnuit să-i comunic.
Sau să facem.
Se apropie şi se lipeşte de mine, şoptindu-mi:
- Ce este, ce ai?
La care, scot din buzunar, dintre nasturi, hârtia mototolită şi o desfac.
Cască nişte ochi!
- De unde-o ai?
Întrebând, întinde mâna şi-o apucă, sucind-o pe faţă şi pe dos, apoi exclamă:
- O sută de lei!
O iau înapoi, o împătur din nou şi o ascund la loc.
- Cumpărăm rahat!
Se miră de descoperire.
- De toţi?
- De ce nu?
Privirile noastre, întâlnindu-se, scot raze de încântare.
Ne şi vedem, încărcaţi cu pungile cu rahat, lângă izvorul de lângă lac, îndopându-ne.
Cum ne servim, pe rând, cu cubuleţele colorate şi moi, în care ne pătrund degetele lipicioase.
Cum ne aplecăm să sorbim apa rece ca gheaţa, atenţi să nu înghiţim şi bidigăniile din ea!
Şi iar rahat!
Şi iar apă!
În timp ce copiii pescuiesc roşiori şi cărăşei.
A fost vis?
A fost realitate!
Câteva zile la rând, imediat după ore, ne întâlneam în piaţă, mergeam împreună la cofetărie şi cumpăram rahat.
Apoi, cu pachetul alb, ne îndreptam spre lac, la izvorul nostru.
Şi ne ghiftuiam ca boierii!
Şi ne umflam burţile cu apa de izvor!
Până s-au terminat banii.
Am şi uitat de ei, până mă trezesc într-o zi cu mama înaintea mea, având în palmă suta de lei.
- Du-i banii şi mulţumeşte-i încă o dată!
Cu seninătate şi linişte sufletească mă conformez pe loc.
Ies din curte.
Traversez strada.
Înaintez pe fundătură şi ajung în bucătărie.
Salut cu „săru-mâna” şi-i întind hârtia albastră.
- Am adus banii şi vă mulţumim!
Femeia se uită la bancnotă şi apoi se uită la mine.
Cască ochii şi ridică sprâncenele.
Apoi deschide gura şi vrea să zică ceva, dar nu reuşeşte.
Sau se răzgândeşte.
Tace, privind în gol.
Dar glasul izbucneşte:
- Hát, még kéll egy!!
Adică mai trebuie una!
Am priceput atâta şi eu!
Dar de unde?
De unde încă una?
- Du-te spui la mama că még trebe una!
Şi completează, uimită:
- Eu dat două sute la tine, nem ţine minte?
Privirea-i mă sfredeleşte necruţătoare.
Mâinile gesticulează.
Faţa i se roşeşte.
Ce agitată e!
- Du-te, mai adă sută!
Ies, încă liniştit şi mă înfăţişez în faţa mamei, care spăla vasele.
Mă pomenesc protestând:
- Mamă, vrea două sute de lei!
Mâinile mamei se opresc brusc, dar nu se întoarce.
Stă nemişcată, ca şi cum n-ar fi priceput.
Apoi, întreabă aiurită:
- Cum ai spus?
Îi repet şi mai vehement:
- Vrea două sute de lei să-i duc!!
Acum a înţeles.
Lasă vasele în cratiţa roşie, îşi şterge mâinile de şorţul cu floricele şi se aşează pe scaun, luându-mă lângă ea.
Apoi, privindu-mă în ochi, începe să mă interogheze:
- I-ai dus banii?
- Da!
- I-a luat?
- Da!
- Şi ce-a zis?
- Să-i mai duc o sută!
- De ce?
- Că mi-a dat două sute!
Aici intervine o pauză.
Se gândeşte.
Bunica mea, din pat, se întoarce şi-i atentă la discuţie.
Nu ştiu dacă pricepe totuşi ceva.
Întrebările încep din nou:
- Câţi bani mi-ai adus?
- O sută de lei.
- Câţi i-ai cerut?
- O sută de lei!
- Şi tu câţi i-ai dus?
- O sută de lei.
- Şi ea ce-a zis?
- Să-i mai duc o sută1
- De ce?
- Zice că mi-a dat două sute.
Mama nu pricepe aritmetica asta.
Stă câteva clipe, se gândeşte ce să facă, încruntându-se.
Luând o hotărâre, se ridică, dă jos şorţul, ia o jachetă, pe cea maro cu nasturi de sidef şi iese.
Imediat, poarta zăngăne din ţâţâni.
Trec minute lungi.
Bunica mă priveşte atentă.
Eu stau locului, nehotărât.
Să văd ce se întâmplă.
Ceilalţi nu sunt acasă.
Poarta dă iarăşi semnale.
Uşa de la târnaţ se izbeşte într-o parte.
Mama, furioasă, vine direct la mine şi mă ia de mână.
- Vino să lămurim problema!
Mai mult tras decât împins, fac faţă cu greu solicitării.
Drumul mi se pare ca în vis.
Se petrece ceva, dar parcă fără mine.
Totuşi, sunt prezent.
Deşi, parcă-s altul.
Ajunşi în faţa croitoresei, izbucneşte cearta.
Aud numai replicile, fără să le înţeleg.
Până când, mâna mamei mă scutură, trezindu-mă la realitate:
- Spune drept, câţi bani ai cerut!!!
Şi, cu glas trist şi ruşinat:
- Inka-néni zice ţi-a dat două sute, câte i-ai cerut, este adevărat?
Somnul încetează.
Visul se sparge.
Nu pot ridica privirea.
Obrajii îmi iau foc.
Lacrimile curg la vale.
O linişte neobişnuită se aşterne peste noi.
Simt privirile celor două femei ca nişte antene.
Au aflat.
Au aflat adevărul.
Mergem către casă.
Mâna care mă ţine, care abia mă ţine, ar vrea să mă lase.
Simt ruşinea care m-a acoperit.
Dar şi teama care mă cuprinde.
Cu ghearele ei necruţătoare.
Care prevestesc pedeapsa.
Mă adun ca un animal.
Mi se contractă muşchii.
Mi se încruntă sprâncenele.
Gura se subţiază.
Iar mâna care mă ţine şi care era cât pe ce să mă lase, mă zmuceşte pe neaşteptate.
Ca şi cuvintele care izbesc:
- Hoţule!
- Hoţule şi mincinosule!
- Cum ai îndrăznit?
- Cum ai putut să ne faci o asemenea ruşine?
- Nu ai tot ce-ţi trebuie?
- Să vezi ce pedeapsă o să capeţi!
Mâna şi cuvintele mă strâng ca nişte cătuşe, ca nişte lanţuri.
Iată-ne în curte!
Apoi în casă!
Scăpat de strânsoare, o văd pe bunica ridicându-se speriată.
Mama, intrând în cameră să caute cureaua, vociferează, nervoasă la culme.
Dar picioarele mele, fără să primească ordinul meu, o iau la fugă.
Afară, în cerdac!
Sus, pe scară, în pod!
Departe, într-o margine cât mai întunecoasă!
După sacii cu câlţi vechi!
Tupilat sub snopii de trestie şi paie ai acoperişului!
Unde-i păienjenişul mai dens!
Una cu podeaua de lut!
Fără lacrimi sau ură.
Numai cu spaima.
Până la mine se aude glasul mamei, blestemându-mă:
- Să-ţi iei hainele şi să pleci de-acasă!
- Du-te unde vrei, hoţule, numai să nu te mai văd!
Apoi, cuvintele neliniştite ale tatei, întrebând-o.
Apoi, plânsul bunicii.
Şi lătratul câinelui, în lanţ.
Treptat-treptat, s-a făcut linişte.
S-a făcut linişte şi s-a făcut şi mai întuneric.
Tăcut ca un mort, în bezna adâncă a sicriului meu, n-am mai măsurat timpul.
Nici gândurile n-au îndrăznit să apară.
Doar pe ecran, imaginea unui drum pe care mă îndepărtez.
Pe care mă îndepărtez singur, cu bocceaua de haine.
Cât să fi fost ora când, din casa tăcută, s-a auzit uşa deschizându-se?
Miezul nopţii?
Şi cineva ieşind afară şi aşteptând.
Apoi scara podului scârţâind.
Şi vocea mamei, îmblânzită, speriată şi iertătoare, chemându-mă.
Chemându-mă şi iar chemându-mă
Până când, vocea-i sfâşiată de iubire, mă convinse să înviu şi să ies din mormânt.
Plângând cu sughiţuri, cobor încet şi eu.
Ajuns jos, sunt luat de mînă şi tras în bucătărie, unde, toată familia mă aştepta.
Mă aştepta să mă judece şi să mă pedepsească.
Dar, vâzându-mă, cu toţii au izbucnit în râs, deşi nimeni nu ar fi vrut.
Şi tot mama, printre hohote, mă descrise cum nu se poate mai bine:
- Arăţi ca un drac, drac împieliţat ce eşti!
2001