#01 Naşa
de V. Umbreanu
Vizita de Paşti la naşi a intrat în tradiţie.
În tradiţia familiilor noastre, cel puţin.
Aşa că, nici în acest an, n-am ocolit-o.
Îmbrăcaţi cu cele mai bune haine, în după amiaza zilei a doua, toţi patru ne îndreptăm spre obiectiv.
- Să vă purtaţi ca lumea!
Cuvintele mamei, deşi la plural, mi se adresau mie.
Sora mea, mai mare cu aproape doi ani, mi se dădea mereu exemplu.
Exemplu de comportament.
Exemplu de curăţenie.
Exemplu în toate.
Acum, pe străduţa pustie, cuvintele mai mult m-au îndậrjit, ca de obicei.
Sora mea, privind înainte impasibilă, nu şi-a putut ascunde satisfacţia.
Deşi o priveam cu coada ochiului, nu mi-a scăpat o crispare a gurii.
- De ce nu vă luaţi de mậnă?
Indicaţia tatei îmi mări încordarea.
Un gest de acceptare de alături fu repede retractat.
N-aveam nici un chef să mă ţin legat de o fată, chiar dacă-i sora mea.
Sau cu atât mai mult.
În spatele nostru, părinţii la braţ, au început o discuţie despre vremurile tulburi de după războiul recent încheiat.
Mă minunam în sinea mea, ce vremuri tulburi, când acum este senin şi pace.
Dar, casa şi gardul de scânduri se apropiau tot mai mult şi mă gândeam la orele plictisitoare care mă aşteptau.
Pantofii cei noi, maro, mă strângeau în zona degetului mic de la dreptul.
Încercam să-l strâng lângă celălalt, dar fără folos.
Pardesiul şi basca mă incomodau, simţindu-mă ca în ham.
Noi, copiii, intrăm primii.
Câinele, pe sârmă, se repede lătrând.
Instinctiv mă feresc spre perete deşi ştiu că nu mă ajunge.
Ne oprim, până tata închide poarta.
În veranda deschisă ne întâmpină naşul, cu zâmbetul călduros revărsat pe sub mustaţa lăţită şi sură.
După ce salutăm cu „săru-mâna” ne ia pe rând şi ne sărută pe obraji.
Simt furnicături în contact cu perii zbârliţi.
M-am mai relaxat.
Nu intrăm în bucătărie ci în antreu, prin stânga.
Naşa, bondoacă şi smerită, simulează bucuria.
Mă feresc de îmbrăţişarea ei, dar nu reuşesc să scap.
O undă de parfum dulceag îmi învăluie faţa.
După efuziunile de rigoare, ne aşezăm la masa pregătită.
Pregătită din timp, din moment ce în fiecare an facem vizita.
- Dezbrăcaţi-vă, să nu vă fie cald!
Indicaţia naşei îi oferă soţului ei posibilitatea să facă pe cavalerul.
Taiorul mamei şi pardesiul tatălui atârnă deja în cuier.
În cuierul din antreu.
Apoi, pardesiile noastre, ale copiilor.
Ocupăm locurile.
Cei mari conversează te miri ce, sora mea fiind atentă, ca de obicei.
Eu studiez împrejurimile şi recunosc obiectele de anul trecut.
Fotografiile înrămate pe toţi pereţii.
Mobila maronie, cu dungi verticale.
Covorul de pe podea.
Picioarele mele atârnând în gol.
Camera fiind întunecoasă, arde becul de deasupra.
Aşa îmi opresc privirea pe masă.
Faţa de masă albă, cu modele brodate, are ciucuri la colţuri.
În mijloc, o tavă cu o carafă plină cu vin.
Cu vin auriu.
Naşul tocmai umple paharele.
- La copii să nu le pui!
Naşul nu ţine cont de ordinul mamei şi ne pune cam o treime de pahar.
Apoi scoate de sub masă sticla cu sifon şi adaugă lichidul efervescent.
Atunci intervine şi naşa:
- Serviţi prăjituri!
De-o parte şi de alta a carafei, două farfurii sunt pline cu prăjituri, cornuleţe şi haioş.
Aranjate în piramidă, cu pudra de zahăr şi cu aroma de vanilie, mi-au blocat atenţia ca un magnet.
Ca un magnet cu cei doi poli: cornuleţe şi haioş.
Mama mi-a zărit privirea şi mi-a retezat pofta, comentând:
- Nu vă deranjaţi, naşă, copiii au mâncat şi acasă!
- Dar nu aşa de bune ca acestea, nu-i aşa?
Şi iat-o pe naşa întinzându-ne câte o farfurioară.
- Numai câte una din fiecare! puse mama iarăşi lucrurile la punct.
În minutele următoare am savurat cornuleţul.
Bucăţică după bucăţică.
Proaspăt şi aromat.
Dulce şi pufos.
Atent să nu fac miezuri pe covor, să nu intru sub raza de supraveghere maternă.
Luam şi câte o înghiţitură de lichid acrişor.
Îmi roteam privirea în jur, dar tot la prăjituri reveneam.
S-au format perechile în conversaţie, femeile cu femeile şi bărbaţii cu bărbaţii.
La urechile mele ajungeau numai zvonuri.
Nici de soră nu-mi păsa.
Gândurile îmi zburau afară.
La cerul senin.
La băieţii de pe stradă jucând piţule.
La banii şi ouăle câştigate la udat.
- Ia şi haioş! mă trezi din reverie naşa, dar, înainte să reacţionez, mama se ridică, se întinse la farfurie şi-mi aduse o bucată dinainte, şoptindu-mi sever:
- Numai atât!
Şi iarăşi au urmat minute de savoare şi visare.
Lăsat liber, orice urmă de încordare şi neplăcere dispăruse şi timpul curgea lin.
Nici nu ştiu când farfurioara şi paharul se goliseră.
Poate că privirea îmi rătăcea mai mult în zonele cu bunătăţi căci naşa, perspicace ca întotdeauna, lansă tentaţia:
- Mai serviţi-vă cu prăjituri, căci de-asta le-am făcut!
Şi către mama:
- Lasă-i, fină, să se servească!
Privind spre mama, i-am zărit nehotărârea, lucru rar întâlnit în experienţa mea.
Se vede că i-a sesizat-o şi naşa, aşa că, aplecându-se spre farfuria cea mai apropiată, cea cu cornuleţe, o împinse înaintea mea, trântindu-mi provocator:
- Mănâncă-le pe toate!
Uimit şi nehotărât, am studiat iarăşi faţa mamei, care, strângând din buze, era cât pe ce să îngheţe oferta, dar, iarăşi, naşa luă comanda şi zise:
- Lasă-i, fină, să servească!
Surprinzător, mama n-a mai comentat şi, înfrântă pe moment, se avântă în conversaţie.
Naşul tocmai atunci finaliză o discuţie cu tata, pronunţând sumbru:
- Comuniştii vor duce ţara de râpă, ascultă ce-ţi spun eu, finule!
Nu ştiam ce înseamnă să duci o ţară de râpă.
În schimb ştiam ce înseamnă să poţi să te înfrupţi dintr-un platou plin cu prăjituri.
Din momentul acela nu m-au interesat fotografiile de pe pereţi.
Nici mobila.
Nici covorul, cu câteva firimituri scăpate.
Nici persoanele.
Doar cornuleţele.
Pe care le luam metodic, cu două degete.
Şi, transferate pe micul meu aeroport, le savuram pe îndelete.
Muşcând de două-trei ori din fiecare.
Dacă la început le-am apreciat aluatul aromat ori pudra vanilată, acum mă oprisem numai asupra gemului.
Cât de delicios putea fi!
Cît de mult încăpea într-o prăjiturică!
Dar, ce fel era?
Nu de caise.
Nici de căpşuni.
Să fie de vişine?
Să fie de prune?
Tot încercam să ghicesc, să descopăr adevărul.
Să pot să rezolv misterul.
Să mă pot lăuda, a doua zi, prietenilor.
Până când, fără să gândesc, mă trezi cu platoul golit.
Nu se poate!
Ba da!
Aceasta era realitatea!
Privind îngrozit evidenţa, am scăpat automat ochii spre mama, care mă privea mânioasă, dar mută, fără să scoată un cuvânt.
Conversaţia cu naşa oprindu-se, aceasta observă şi ea cauza şi, ca o scuză pentru fapta mea, spuse doar atât:
- Nu-i nimic, să-i fie de bine!
Nu ştiu când s-a încheiat vizita.
Nici când am ajuns acasă.
Unde, tata m-a salvat, mai înţelegător, deşi îngrijorat:
- Asta ţi-a fost şi cina!
Poate că totul s-ar fi terminat aşa dacă, peste câteva zile, nu
aş fi primit însărcinarea să aduc din pivniţa naşilor, cu o sticlă cu mâner, zeamă de varză sau moare, cum îi spunem noi.
Aceasta pentru că, noi neavând pivniţă, naşii ne-au oferit pivniţa lor, pentru butoiul cu varză la murat.
Aşa că, iată-mă din nou spre casa naşilor!
Balansând canta cu pricina.
Fluierând vesel.
Bucurându-mă de timpul frumos şi de vacanţa de Paşti.
Mă apropii tot mai mult.
Deja aud câinele lătrând.
Ajung la poartă.
Aud glasul naşei discutând cu o vecină.
Nu intru în curte.
Mă aplec şi privesc printr-o crăpătură dintre scânduri, prin gard.
- Şi cum îţi spun, am avut de Paşti vizita finilor.
Ia te uită, vorbeşte despre noi!
Ciulesc urechile.
Îmi încordez auzul.
- Sunt foarte cumsecade…
E vorba de părinţii mei.
- Mi-a mâncat toate prăjiturile, închipuie-ţi, vecino!
Auleo, vorbeşte despre mine!!
Despre mine?
- Ce lacom, nici nu-ţi poţi închipui ce lacom băiat au!
- Auzi acolo ?! fu replica de dincolo, a vecinei.
N-am mai intrat.
Lovit în plin de remarcile baborniţei, am luat-o spre casă aproape fugind.
Şi repetând la nesfârşit, în gând, cuvintele îmbietoare ale naşei:
„- Mănâncă-le pe toate!”
„- Mănâncă-le pe toate!”
2001