#9 Conexiunile din strămoşi

de V. Umbreanu

De mic copil am aflat cum s-au întâlnit părinţii mei.

Bunica şi mama, împreună cu sora bunicii, locuiau pe strada din centrul comunei pe care se găsea Poşta.

Locuiau într-o casă foarte veche, acoperită cu trestie şi paie, umbrită şi apărată de vânturi de trei frăgari bătrâni, un salcâm şi un castan, ultimul, vecin cu mai multe boschete de liliac.

Bărbaţi nu mai existau în familie, muriseră de mulţi ani.

Al 2-lea război mondial nu începuse.

Cele două surori îşi lucrau câteva mici loturi de pământ din jurul localităţii, care, împreună cu grădina, le furnizau produse pentru vânzarea la piaţă şi pentru hrana păsărilor de curte.

Mama, tânără dactilografă la Pretură, din cauza sărăciei, renunţase la cursurile gimnaziale şi, în timpul liber, citea cărţi împrumutate, croşeta şi folosea acuarela pe foile de bloc de desen.

Tata, absolvent al Şcolii de arte şi meserii, secţia metrologie, se angajase la Combinatul „Industria Sârmei” şi locuia cu chirie pe aceeaşi stradă, nu prea departe.

Ca vecini, s-au întâlnit de mai multe ori, s-au plăcut şi în urma căsătoriei, ca al doilea născut, am apărut şi eu în lume.

Treptat, povestirile şi discuţiile din familie, m-au lămurit asupra unor evenimente anterioare.

Bunica se căsătorise cu bunicul, originar dintr-o comună învecinată, înainte de primul război mondial.

Neavând pământ suficient pentru întreţinerea decentă a unei familii, bunicul a urmat cursurile Şcolii de jandarmi, angajându-se jandarm în zona de graniţă dintre Ungaria şi România, zona Lupeni.

Acolo s-a născut mama şi fratele ei mai mic, Gheorghe.

Evenimentele grave prin care a trecut şi familia noastră m-au antrenat în analiza cauzelor şi în dorinţa de a aprofunda istoria şi la nivel individual, nu numai naţional.

Al 2-lea război mondial, detronarea Regelui şi instaurarea terorii comuniste mi-au grăbit maturizarea gândirii.

Moartea tatălui meu, în condiţii deosebit de tragice, cu ramificaţii în ţesătura socială impusă de orânduirea inumană, mi-a ascuţit la maximum puterea de investigaţie.

În asemenea context, moartea bunicului meu, survenită cu mult înainte de naşterea mea, a fost revelatoare.

A fost revelatoare în ceea ce descopeream treptat.

Fiind în solda armatei austro-ungare, a fost obligat să lupte pe frontul de răsărit în campaniile primului război mondial.

Luat prizonier şi trăind, câţiva ani în lagărele Asiei Centrale, a revenit în ţară, în România Mare, bolnav de tuberculoză.

În Lupeni, în asemenea circumstanţe, a fost angajat ca inspector sanitar la abator, dar boala agravându-se, decesul era inevitabil.

Dar, bolnav de tuberculoză, a decedat şi fiul, Gheorghe.

Privind mereu şi mereu o fotografie de atunci a familiei bunicii mele, n-a trecut mult până am remarcat asemănarea fizică, a mea cu bunicul.

Această asemănare devenea tot mai evidentă cu trecerea anilor.

Rămasă văduvă, bunica şi fiica ei de 11 ani, viitoarea mea mamă, s-au reîntors în localitatea natală, luptându-se ce greutăţile vieţii, alături de sora ei, niciodată căsătorită.

Aşa le-a cunoscut tatăl meu.

Dar din amintirile bunicii, ulterior, când şi familia mea s-a dezmembrat, am aflat nişte amănunte revelatoare cu privire la perioada de prizonierat a bunicului necunoscut.

Ajuns într-un lagăr asiatic, în condiţii de privaţiuni şi de climă excesivă, un grup de prizonieri a evadat, grup din care a făcut parte şi bunicul.

Mergând noaptea mereu spre apus, iar ziua ascunzându-se, după câteva sute de kilometri, fugarii au fost descoperiţi, bătuţi cu sălbăticie şi duşi înapoi.

Viaţa devenind şi mai dură, de nesuportat, bunicul împreună cu un alt deţinut numai, au fugit din nou spre apus, dornici să revină în ţară, la familiile lor.

Au fost iarăşi nopţi de mers pe jos, kilometri după kilometri, au fost iarăşi zile de ascundere prin văgăuni şi păduri, pe sub poduri sau prin case părăsite.

Ba chiar au întâlnit şi oameni miloşi, femei miloase în special, care i-au adăpostit şi hrănit pe ascuns.

Aşa au reuşit să mărească distanţa faţă de lagăr cu mii de kilometri, dar din păcate, iarăşi au fost prinşi.

Au fost prinşi, bătuţi cu aceeaşi ură ancestrală şi returnaţi închisorii din pustietăţi.

Dar bunicul meu nu s-a dat bătut, n-a pierdut firul voinţei care duce la reuşită.

Planul de evadare n-a fost abandonat, ba din contră, fiecare scurgere de timp i-a mobilizat resursele şi i-a acutizat atenţia pentru următoarea acţiune.

Pentru următoarea acţiune, de data aceasta, singur.

Singur, trecând noaptea graniţa de sârmă ghimpată spre libertate.

Singur, rătăcind în beznă, pe formele de relief către apus, mereu către apus.

Singur, prin stepă.

Singur, trecând apele.

Singur, rebegit de frig sau de vântul tăios.

Singur, hrănindu-se cu sfeclă furajeră sau bostani.

Bând apă ocazional.

Ocolind aglomerările, dar căutând locuinţele izolate.

Urmărit de câini.

Terorizat de zgomote suspecte.

Bântuit de febră.

Cu transpiraţia ca o umbră.

Norocul i-au fost femeile.

Care îl adăposteau şi-l hrăneau.

Care îl spălau şi-l hrăneau.

Şi care îl acaparau în paturile lor fără bărbaţi.

Bărbaţii lor, dispăruţi pe frontul războiului mondial şi al celui civil.

Bande roşii.

Bande albe.

Bande de toate culorile.

Dar nici o femeie n-a reuşit să-l ţină mai mult decât câteva nopţi şi zile.

N-a reuşit nici o femeie să-l convingă să renunţe la aventura lui către casă.

Şi aşa, fugar mereu, a ajuns în ţinuturi tot mai populate, cu tot mai multe pericole.

Oare cum de n-a mai fost descoperit?

O şansă incredibilă!

Şi totuşi, într-o bună zi, bunica l-a văzut revenind acasă, slăbit, îmbătrânit şi bolnav.

Abia l-a recunoscut, cu barba lui roşcată acum, cu multe fire cărunte şi chelia proeminentă.

Iar mama, fiica lui, s-a speriat de-a binelea când a săltat-o şi a sărutat-o!

Privesc fotografia veche şi ochii mi se umezesc.

Toţi au murit.

Eu şi sora mea suntem ultimele vlăstare, acum în pragul bătrâneţii.

Sigur, avem copii şi nepoţi, dar relaţiile parcă nu mai sunt aşa de trainice între generaţii, nu mai sunt aşa de apropiate.

Poate este şi aceasta o cauză printre alte multele care au generat criza societăţilor de pretutindeni.

Criză pe care o constatăm cu repeziciune, în toate fazele şi nuanţele, prin mass-media.

Recent, într-o emisiune prin cablu la canalul „Discovery”, s-a explicat cu lux de amănunte istoricul declanşării primei conflagraţii mondiale a secolului XX.

Astfel am aflat despre conspiraţia tinerilor naţionalişti din micile state iugoslave, despre nereuşitele unora în a-l asasina pe ducele moştenitor şi despre reuşita în extremis.

Atunci am avut revelaţia.

În a lega firele istoriei, disparate în memoria mea, într-unul continuu, fără rupturi ori fundături.

Aşa am putut rula pe ecranul logicii filmul evenimentelor familiei căreia i-am aparţinut şi-i aparţin

Film din care îmi hrănesc cunoaşterea propriei mele deveniri genetice, fizionomice şi culturale.

Astfel pot reface şi planul general istoric al strămoşilor mei şi pe cel individual, al fiecărui membru, în ţesătura vieţii.

Pot analiza, din câte cunosc, şi întâmplările şi acţiunile volitive care formează aşa zisa soartă.

Iată, recapitulând, descoperirea existenţei mele în explozia revelaţiei de la „Discovery”.

Eu nu m-aş fi născut dacă tatăl meu n-ar fi venit în localitatea mamei mele.

Mama şi bunica n-ar fi fost în acea perioadă dacă n-ar fi murit bunicul în Lupeni.

Bunicul n-ar fi ajuns acolo dacă n-ar fi fost jandarm.

Jandarm n-ar fi ajuns dacă n-ar fi fost sărac.

Bunicul n-ar fi murit dacă n-ar fi fost bolnav.

N-ar fi fost bolnav de tuberculoză dacă n-ar fi căzut prizonier.

N-ar fi fost prizonier dacă n-ar fi existat primul război mondial.

N-ar fi ajuns acasă dacă n-ar fi evadat.

N-ar fi evadat şi a treia oară dacă n-ar fi fost dârz, rezistent şi iubitor de familie.

N-ar fi reuşit să evadeze dacă nu l-ar fi ajutat femeile.

N-ar fi fost soldat în război dacă Austria n-ar fi atacat Serbia.

Serbia n-ar fi fost atacată dacă n-ar fi reuşit atentatul.

Şi, bineînţeles, se poate merge mai departe pe fir, în trecut şi de asemenea, pe alte fire colaterale.

Care formează, prin întrepătrundere, ţesătura vieţii şi a istoriei.

Filmul revelaţiei mele.

Conexiunile.

Conexiunile din strămoşi.

Oare ce va urma?

2001