#8 Întoarcerea din prizonierat

de V. Umbreanu

- Mănâncă încet, nu te grăbi!

- Întârzii la ansamblu!

Bunica nu prididea să-mi servească amiaza.

După ce am venit valvârtej de la şcoală şi m-am spălat cu apă rece pe mâini, uitând săpunul ca de obicei, o grăbeam pe Buni să-mi pună dinainte mâncarea.

Întâi supa de cartofi.

Cu ceapa tăiată mărunt pe-o farfurioară, alături.

Pâinea de casă, întărită, o rupeam în bucăţi şi-mi înfundam gura, urmată de lingurile cu lichidul fierbinte.

Suflam şi pufneam.

Dădeam şi după muşte.

Câteva bucăţele de ceapă au căzut pe faţa de masă şi uleiul a şi lăsat pete.

Le-am acoperit cu farfuria.

-De ce te duci înapoi?

Nu era împăcată cu programa şcolară.

După ce se termină orele de ce te reîntorci?

-Avem sport Buni, ne jucăm două ore!

Bombăni, semn că a înţeles.

Dar comentariul ei m-a pus pe gânduri.

-Cu burta plină cum vă jucaţi atâtea ore?

Înfulecând ultima parte a supei şi ştergând cu un miez uleiul, gândurile agitate căutau înţelesul.

Şi l-am găsit.

Ştiam că m-a mai durut stomacul şi-n alte dăţi, chiar în timpul ansamblului sportiv.

Dar acum, tot în criză de timp, aşteptam tocana.

Miţu, motanul alb cu negru, mieuna la uşa cu plasă de sârmă.

Mătuşa Ana ieşi din camera ei întunecoasă şi se aşeză pe scăunelul de lângă sobă.

Cu privirea pierdută în gol îşi scărpina unul dintre degetele mari de la mână, în care avea un ţep din tinereţe.

Mâncam lacom tocana de pui, care-mi plăcea atât de mult!

Bucăţile de pâine, înmuiate în sosul gras, apoi carnea şi pielea de pe aripi, dispăreau una după alta.

N-au lipsit nici acum jumările de ficat, cu gustul slab amărui.

Nici castraveţii muraţi, din oala arămie de lut, veche de zeci de ani.

Gata!

Ies de după masă, apuc şervetul de cânepă gros şi aspru, cu care mă şterg la gură şi pe mâini.

Cu cana albastră, lovită şi ruginită în două locuri, iau apă din găleată şi sorb gâlgâind.

-Săru-mâna!

Ies în trombă, lovind cu uşa pisica.

Închid poarta de stinghii a târnaţului şi o iau la fugă prin curte spre grădină.

Azor crede că îl iau partener la joacă şi iese lătrând din cuşcă.

Îi fac un semn cu palma dreaptă şi rămâne dezamăgit când mă vede că intru în grădină.

Fluturii zboară speriaţi de pe flori.

Înaintez pe cărările dintre straturi, apoi pe cea din lanul de porumb.

Ajuns lângă gardul de scânduri, buruienile îmi arată locul pe unde mă caţăr de fiecare dată, între doi salcâmi groşi.

Mă prind de scânduri, mă ridic strecurându-mă pe sub sârma ghimpată şi sar în stradă.

Locul jos când plouă bălteşte câteva zile, dar acum este uscat şi crăpat.

Iarba este ciugulită de câteva gâşte.

Pe stradă, la ora aceasta, nu este nimeni.

Pe stânga, la a doua poartă, intru fără teamă de câini.

În fundul curţii uşa grajdului este deschisă şi dinăuntru se aude nechezat de cal şi înjurături în ungureşte.

Ştiu cine-i acolo, proprietarul, Şchiopul, cum îi spunem noi.

Noi, adică eu şi colegul meu pe care îl strig acum, să iasă şi să mergem la şcoală, cum ne-am obişnuit.

Stau şi aştept.

Cu privirea spre gard.

De unde se aud iarăşi cuvinte grele şi lovituri.

Nechezatul ia proporţii.

Câteva găini părăsesc speriate căruţa din şură.

Soţia celui nervos, slabă şi bolnavă, târşindu-şi picioarele, se iveşte din bucătărie.

La salutul meu cu „kezitcsokolom” dă din cap, ca buimacă.

Ştiu că o înjură mereu soţul ei, rămas fără un picior din timpul războiului.

Neprimind nici un răspuns, urc treapta spre cerdac, deschid portiţa şi apoi bat la uşă.

Dinăuntru se aud voci gălăgioase, dar nu şi îndemnul de a intra.

Mai bat de câteva ori, puţin neliniştit, fără un motiv oarecare.

Uşa se deschide larg şi colegul meu, vesel, cu părul vâlvoi şi ochii ieşiţi din orbite, mă trage înăuntru şi închide uşa.

Ceilalţi ţipă încântaţi!

Rămân împietrit în mijlocul camerei, a bucătăriei de fapt.

Pe masă, o damigeană cu dopul alături.

Trei pahare, cu diferite nivele ale vinului, pentru cei trei consumatori.

Unul, colegul meu de şcoală.

Altul, fratele mai mic.

Şi ultimul, un bărbat cu faţa slabă, scofâlcită, cu perii bărbii nerase albi.

Părul, abia petecind ici-acolo chelia.

Dinţii proeminenţi în râsul cu gura până la urechi.

Smocuri de păr ieşind din urechi păreau resturile unor aripi.

Pielea tăbăcită de intemperii avea şi nuanţe decolorate.

Lucram încă la portret când din vacarm am auzit un ordin.

Un ordin dat către colegul meu, rămas în picioare lângă mine.

-Închide uşa cu cheia!

Când m-am întors spre uşă aceasta era deja închisă şi cheia dispăru în buzunarul executantului.

Ca prin vis m-am întors spre masa pe care apăruse al patrulea pahar.

Bărbatul străin se ridică clătinându-se şi, în uralele minorilor, prinse damigeana şi o răsturnă brusc spre pahar, umplându-l cu licoarea verzuie, dar vărsând mai mult pe muşamaua mesei.

-Bea!

Ordinul milităros mi se adresa mie.

Ca şi privirea împăienjenită.

Abia acum veniră şi prezentările.

-Acesta-i tatăl nostru!

Colegul de şcoală, zicând aceasta, îl arătă cu degetul şi apoi, cu acelaşi deget mă arătă şi pe mine, spunând:

-Cel mai bun coleg şi prieten!

Tatăl, încântat, îşi plecă uşor capul, închise puţin pleoapele şi ridică paharul, toastând:

-Pentru întoarcerea din prizonierat!

Copiii lui luară paharele şi băură vârtos, ţipând încântaţi.

Apăru şi un scaun pentru mine, dar am rămas năucit în mijlocul odăii.

Nu-mi venea să cred!

Nu-mi venea să cred ce se întâmpla!

Şi ce se mai putea întâmpla.

Şcoala, cu programul sportiv, era tare departe.

Ca şi casa noastră, cu bunica şi mătuşa, din care tocmai plecasem.

Brusc, se făcu tăcere, tăcere care nu dură mult.

Nu dură mult pentru că a fost întreruptă tot aşa de brusc de un pumn izbit în masă.

Pumnul prizonierului sosit acasă.

Care zgâlţâi masa şi făcu să zăngăne paharele.

Vinul se clătină şi stropi în jur.

Dopul de plută al damigenei se rostogoli pe jos.

Şi glasul comandantului îmi izbi auzul şi mă trezi la realitate.

-Bea, mă copilule!

-Bea pentru prizonier!

Degetele chircite prinseră paharul plin, îl ridicară deasupra mesei şi mi-l întinseră tremurând.

Ca sub ameninţarea unui bici, înaintez şi-l preiau, spre satisfacţia tuturor.

Vociferări şi aprobări anticipau intrarea mea în horă.

Şi chiar când mă pregăteam să gust, cu buzele ajunse lângă paharul albăstrui, cu dungi grosiere, vocea tună condamnarea:

-Până nu golim damigeana, nimeni nu iese afară!!

Spre uimirea mea, micii concurenţi aprobau zgomotos cele spuse.

Dar paharul meu se îndepărtă automat de buze şi ajunse pe masă.

Picioarele îmi făcură stânga împrejur când mi-am amintit de cheie.

Eram prins în capcană.

Nu puteam ieşi.

Nu puteam fugi.

Al doilea pumn, mai puternic, lovi masa.

Două pahare se răsturnară şi vinul şiroi pe podea.

Copiii amuţiră şi priviră speriaţi când spre tatăl lor când spre mine.

Prizonierul întors acasă se ridică ameninţător, cu privirea sălbatică şi chipul desfigurat.

Dinţii scuipară pe dată ordinul, ordinul repetat, pe care trebuia să-l execut.

-Bea, mă!!

Prietenii mei priveau spre mine rugători.

Nu puteam vorbi, dar chipurile lor mă sfătuiau să ascult.

Adică să iau loc pe scaun şi să folosesc paharul ca şi ei.

În această sărbătoare.

A reîntregirii familiei.

Abia acum, ca într-o străfulgerare a judecăţii, am observat lipsa mamei lor.

Era la serviciu?

Ştiam că era vânzătoare într-o prăvălie.

Dar ce mai conta?

În aşteptarea tensionată, încet-încet, mă apropii de masă, iau loc pe taburet şi apuc paharul.

Toţi tac.

Prizonierul ridicat încă, mă urmăreşte atent.

Mâna mi se îndreaptă spre pahar, îl apucă tremurândă şi mi-l duce la gură.

Sorb speriat şi mă înec, în râsetele celorlalţi, care detensionară atmosfera.

Abia acum mai observ ceva: fumul care pluteşte în încăpere şi scrumiera în care stau rezemate trei ţigări.

Ca la comandă, cei trei fumători le iau şi trag cu poftă fumul în piept, eliberându-l prin oftaturi gemene.

Apoi beau din pahare, închinând şi spre mine.

Beau şi eu din lichidul dulceag, fiind aprobat pe loc de vocea răguşită.

-Aşa te vreau, bărbate!

În timp ce simt pentru prima dată în viaţă ameţeala, rumeg şi cuvântul „bărbat” şi-l asociez cu alcoolul.

Şi cu ţigările.

Parcă mi se ghicesc gândurile.

Iată, degetele noduroase şi galbene îmi întind pachetul şi, cu un bobârnac la fundul acestuia, o ţigară mă îmbie s-o iau.

Dar asta nu!

Dau din cap a negare şi, mirare, nimeni nu insistă.

Nu ştiu cum a trecut timpul.

Cu cântece şi discuţii.

Cu pahare umplute şi golite.

Cu fumul înecăcios care mă făcea să tuşesc, spre amuzarea celorlalţi.

Nici nu ştiu cum am ieşit şi când.

Să fi golit damigeana?

Unde mergem?

Suntem pe o stradă, noi, amândoi, colegii.

Ţinuţi pe după umeri.

Oameni, ca umbrele, parcă se strecoară pe lângă garduri.

Cineva cântă lângă mine.

Cred că-i colegul meu.

Şi prietenul meu cel mai bun.

Cu care îmi fac lecţiile.

Cu care merg la pescuit.

Dar acum unde mergem?

Iată, intrăm în curtea şcolii!

Clădirile se clatină.

Se aud ţipete şi râsete.

Mă forţez să văd clar.

Şi să mă ţin drept.

Mă sprijin de cineva.

Suntem înconjuraţi şi în gălăgia generală aud glasul unei femei care ne spune:

-Jucaţi şah în verandă!

Şi către ceilalţi:

-Şi voi continuaţi meciul!

Mă trezesc vomând lângă zid, apoi urc treptele uşurat.

Colegul meu aranjează vesel figurile pe bancă şi noi luăm loc unul în faţa celuilalt.

Mut piesele în mod automat.

Deodată glasul profesoarei, îngrijorat dar blând, răsună lângă noi, întrebând:

-Ce s-a întâmplat cu voi?

Eu nu apuc să răspund, tremurând şi ruşinat, cu lacrimile deja între pleoape, când bunul meu tovarăş de chef dădu explicaţia:

-L-am sărbătorit pe tata, cu întoarcerea din prizonierat!

2002