#7 Pistolul

de V. Umbreanu

Căutam schije.

Pe cele din curte le-am cules, una câte una, până n-au mai rămas.

Apoi am trecut în grădină.

Zile de-a rândul cutreieram pe cărările dintre straturi, printre fasole şi cartofi, privind după bucăţile ruginii, colţuroase şi întortocheate.

Le luam şi le suceam pe toate părţile.

Parcă aşteptam să se potrivească.

Urmăream cu vârful degetului arătător muchiile lor neregulate, adânciturile din care suflam pământul negru.

Le cântăream greutatea, săltându-le în palme.

Depozitate în buzunarele pantalonilor scurţi, mă înţepau plăcut.

Iar când se umpleau le goleam într-o lădiţă de lemn din care aruncasem câteva cuie îndoite.

Asta era bogăţia mea.

Muniţia mea de război.

Războiul celălalt se terminase nu demult, dar al meu continua.

Pentru el mă înarmam.

Treceam de zeci de ori pe cărări, privind orice apariţie din solul uscat.

Vara era pe sfârşite, ploile toamnei nu începuseră, aşa că, în exces de zel, târându-mă pe coate şi genunchi, răscoleam cu palmele după tuberculii metalici.

Ce bucurie când mai găseam unul!

Să mă fi rugat cineva să le caut nu cred că m-ar fi tentat.

Dar aşa, cercetam toată grădina pentru a-mi îmbogăţi arsenalul.

Când oboseam luam amuletele de metal şi căutam să le potrivesc în scândurile ciuruite din jur.

De la coteţele porcilor.

De la gardurile de scânduri.

De la closetul aplecat într-o parte.

Şi de la fântână.

Oricât încercam, nu reuşeam să le potrivesc.

Dar asta nu-mi oprea activitatea.

Aşa s-au scurs zilele.

Şi am ajuns la capăt, adică ultimele căutări n-au mai dat nici un rezultat.

Dar m-am şi săturat.

Jocul cu schijele nu mai avea farmec.

Nici când îmi lăudam colecţia şi o arătam prietenilor din vecini.

Mai ales lui Vasia.

Care locuia cu părinţii la a doua casă, la tanti Fülöp.

De altfel ocupau cu chirie o căsuţă în aceeaşi curte.

Răscolind şi iscodind peste tot, într-o dimineaţă, nu ştiu ce m-a îmboldit să mă aplec şi să privesc sub coteţul porcilor de lângă uşa grădinii.

Poate urmărind un şobolan.

Sau poate o broască râioasă.

Nu ştiu.

Ştiu doar că, în întunecimea locului, licări ceva negru, un obiect neobişnuit pentru acel spaţiu.

A trebuit să aduc măturoiul, rezemat de coteţ, ca să-i folosesc numai coada.

Şi rupând buruienile din jur, mi-am lărgit zona operaţională.

Gâfâind, în poziţia incomodă, dar perseverând, l-am ajuns şi împingându-l încet, cu coatele în praf, l-am adus până la margine.

Nu-mi venea să cred!

Acolo, în faţa ochilor, strălucea ca o bijuterie, un pistol.

Deşi încă plin de praf şi cu pete de rugină, ridicat pe genunchi, săltam în palme arma capturată.

Mă simţeam bogat.

Mă simţeam puternic.

Asta da, armă!

Schijele?

Îmi venea să râd cât de repede au dispărut din atenţie!

În spatele coteţului făceam mişcări de potrivire în palmă, de ridicare şi coborâre, de ochire.

Ocheam gardul.

Ocheam mărul.

Ocheam frasinii de lângă gard.

Păsări nu, nici alte vietăţi, pentru că nu erau nicăieri.

Ca un făcut, tocmai acum, când aveam arma!

Ocheam, dar pe trăgaci n-am apăsat niciodată.

Nici din întâmplare.

Şi când să ocolesc coteţul şi să deschid uşa spre curte m-a izbit un gând.

Care m-a oprit şi m-a întors repede înapoi.

Dacă mă vede cineva mi-l ia, mi-l confiscă!

Bunica tocmai ieşise cu găleata goală şi se îndrepta spre fântână.

Sora mea era în casă.

Părinţii, cu treburi.

De mătuşa nu trebuia să mă feresc, ea nu prea vedea.

Dar ce folos că descoperisem pistolul şi nu-l puteam arăta, dar să-l folosesc?

Eram în dilemă.

Ce să fac?

Unde să-l ascund?

Înapoi, sub podeaua murdară, nici nu se discuta.

Unde să-l transport, pentru că în buzunar nu încăpea?

Şi s-ar fi văzut.

Sub cămaşă!

Dar ce ascunzătoare să-i găsesc?

Minute în şir, frământându-mi mintea, căutam o soluţie.

În casă, nici vorbă!

În pod? Nu!

În cuibarele găinilor? Nu!

În bucătăria de vară, unde Tata îşi avea atelierul? Nu!

În şira de paie sau grămada de jupi de tulei? Nu!

Unde şi unde?

Jos, nu.

Sus, dar unde?

Îmi frământam creierul, până am găsit rezolvarea: la coteţul cel mare, unde ţineam scroafele cu purcei, acum liber!

Acoperişul de scânduri cu paie şi carton asfaltat, din loc în loc, îmi oferea protecţia.

Zis şi făcut!

Cu pistolul în sân, foarte liniştit, dar cu inima zvâcnindu-mi în piept, am deschis uşa, am trecut în curte, am ajuns la coteţ şi am intrat fără să mă deranjeze cineva.

În rest, n-a fost decât un fleac: scoaterea armei şi dosirea în paie, sub o scândură negeluită.

Cum am intrat aşa am ieşit.

În ziua aceea am stat locului.

Fără să mă caţăr în frăgar.

Fără să colind cărările din grădină.

Nici să mă urc pe gard şi să privesc în stradă.

Dar nici să intru în casă până seara.

Stam lângă uşa târnaţului, pe polmon şi reflectam.

Adică nu făceam nimic.

Nici nu gândeam.

Nu mă gândeam la nimic.

Orice gând fusese paralizat de deţinerea armei.

Ştiam din război ce valoare avea.

Văzusem trageri.

Văzusem morţi şi răniţi.

Sângele nu-mi spunea nimic.

Mama, spre seară, ieşind şi văzându-mă aşa, a remarcat schimbarea.

-Ce stai, eşti bolnav cumva?

-Nu, n-am nimic! a fost răspunsul meu.

Dar Mama, venind de la coteţele păsărilor, unde le-a dat grăunţe găinilor, m-a privit iarăşi cu circumspecţie. Atât.

În zilele următoare, chiar dacă jocurile şi activităţile din gospodărie m-au ocupat ca şi înainte, gândurile şi privirea trecea mereu pe la locul sacru şi, doar o dată pe zi m-am hotărât să-l vizitez.

Seara, după ce se întuneca.

Doar atunci, mă strecuram afară, chipurile ca să merg la closet, şi în beznă, pipăiam locul, îl descopeream în ascunziş şi-l scoteam afară.

Nici nu trebuia să-l văd.

Manevram arma cu tot mai multă siguranţă, trecând-o dintr-o parte în alta şi ochind în noapte.

Apoi, după scurt timp, îl doseam la loc.

Schimbarea mi-a sesizat-o şi prietenul din vecini.

Deşi ne jucam de-a prinsa şi de-a ascunsa, ori făceam baloane de săpun, ori ne arătam schijele nevinovate, cu spiritul lui de observaţie, ajungea să mă întrebe din când în când, ce am, ce mă preocupă.

Mult timp am ţinut secretul.

Toamna fiind în toi, programul de grădiniţă ne ocupa până la amiază şi doar după-amiaza ne întâlneam pe stradă.

Mă frământa problema.

Aş fi vrut să vorbesc despre descoperire.

Să mă laud cu posesia pistolului.

Secretul mă apăsa tot mai tare.

Până într-o zi când n-am putut răbda tăcerea.

Afară ploua şi bătea vântul.

Noi stăteam în cerdacul bucătăriei de vară, privind cum cad frunzele galbene, când, pe neaşteptate, l-am chemat să-i arăt ceva.

Iată-ne traversând curtea, pe lângă şirele de paie, spre depozit.

Eu în faţă, Vasia după mine.

Deschid uşiţa şi mă opresc sub ascunzătoare.

Mă întorc şi prietenul priveşte surprins în ochii mei strălucitori.

Nemaiputând răbda.

Sta mut, aşteptând surpriza.

Cu gura până la urechi, mă întorc spre locul secret, introduc palma stângă şi extrag bijuteria neagră şi strălucitoare.

Acum nu mai avea pic de rugină.

În vederea premierei, o înlăturasem cu un petec de şmirghel, luat din atelier.

Deşi de afară vremea mohorâtă dădea în încăperea pentru porci o penumbră supărătoare, pistolul avea o strălucire care îţi atrăgea privirea ca un magnet.

Vasia a rămas privind stupefiat.

Nici n-a îndrăznit, iniţial, să-l atingă.

Privea şi tăcea.

Buzele îndepărtate descopereau dinţii-i mari.

De sub şapcă ieşeau câţiva cârlionţi.

Eu, ţinând arma ca pe un trofeu, ca pe un premiu, râdeam sacadat, dezlănţuit de timpul cât ţinusem secretul.

Eram ca un cazan care, în fierbere, dădea în clocot.

Până la urmă m-am oprit din râs şi i l-am întins.

-Ia-l şi vezi cum e!

Cu grijă şi atenţie, l-a preluat.

Cântărindu-l în palme.

Sucindu-l de pe-o parte pe alta.

Admirându-l.

Încântându-l.

-Ocheşte! l-am îndemnat stăpân pe situaţie.

Abia atunci îndrăzni să-l pună la ochi şi să ochească.

Dar degetul lui căută în mod automat trăgaciul aşa că m-am trezit strigând:

-Nu, nu trage!

Se opri din ochit, îl lăsă cu regret în jos şi mi-l întinse.

L-am luat şi l-am ascuns la lăcaşul din paie, deasupra scândurii.

Când m-am întors, i-am surprins privirea schimbată, dar care n-a durat decât o fracţiune de secundă.

Invidie?

Gelozie?

Am părăsit depozitul de arme şi prietenul a plecat acasă, fără altă joacă, sau discuţii.

Atunci nu mi s-a părut suspect.

Doar a doua zi, când am verificat prezenţa pistolului, acesta nu mai era acolo.

Dispăruse.

Răscolesc împrejur, dar degeaba.

O iau la goană şi-l strig afară, din faţa uşii, dar numai mamă-sa iese spunându-mi că învaţă, să nu-l deranjez.

Toată ziua şi noaptea m-am frământat.

Noaptea n-am putut dormi, spre îngrijorarea familiei. Nici a doua zi n-am lămurit problema.

Deşi ne-am întâlnit la grădiniţă, n-a recunoscut că a luat pistolul.

Mi-a întors chiar spatele, jignit de învinuire.

Şi aşa, zile în şir.

Până când pierderea pistolului a devenit o problemă moartă.

Cine l-a luat?

2001