#6 Grenada defensivă

de V. Umbreanu

Sosiserăm de la Club, eu şi tata, dar amiaza nu era terminată.

Duminica de vară, senină şi caldă, ne îmbia la umbră.

Mama şi bunica pregăteau mâncarea în bucătărie.

Mătuşa Ana, pe scăunelul ei de lângă sobă, depăna amintiri din tinereţe.

Tata, pe o ladă în târnaţ, răsfoia un ziar.

Sora mea, lângă fântână, se juca singură cu păpuşile.

Eu, incomodat de pantofi şi haine curate, nu-mi găseam locul.

Întâi am urmărit fluturii din grădină, cum îşi înfigeau trompele în florile de pejmă.

Coada rândunicii şi cei roşii, amiralul şi micii albaştri, mă făceau să rămân minute în şir cu privirea aţintită asupra lor.

Dar astăzi i-am părăsit repede.

Ocolind răsadniţa m-am apropiat de colţunaşi, să le mai admir graţia şi parfumul ciudat.

Apoi, printre straturi, pe cărările uscate, ocolesc tranşeul rămas de la război, cu iarba uscată pe movila de pietriş, în care sar cosaşii.

Şi mai departe, spre fundul grădinii, printre cartofi şi porumb, în zona cu brusturi şi urzici moarte, pe unde hălăduiesc melcii.

După marele înconjur, revin în mica livadă cu pruni şi meri, oprindu-mă să miros trandafirii de lângă cărare.

Razele soarelui, ca nişte suliţe, mă alungă la umbră.

Aşa ajung lângă gard, sub frasinii falnici, unde-mi şterg transpiraţia de pe frunte.

Aud mierlele cântând în frăgarii din curte.

Părăsesc umbra şi revin la uşa de intrare în grădină, când îmi amintesc de muniţie.

De muniţia din depozitul meu ascuns sub coteţul dărâmat.

Dau de-o parte plantele stufoase din care mătuşa face mături şi îngenunchez pe paiele căzute de pe acoperiş.

Caut cu mâna dreaptă în ascunzătoare, în timp ce cu cealaltă mă sprijin lateral.

Gloanţele sunt acolo.

Şi schijele.

Şi dincolo de ele, ovalul cu şanţuri şi patrate, adâncit în pământul prăfos ca într-un cuib.

Pe care, din când în când, după mângâierile de la început, îl scot la lumină să-l admir.

Ca şi acum.

Mâna abia îl ridică din întunericul podelei şi-l aduce pe paie.

Ca pe un trofeu.

Grenada, ca un ou metalic denivelat, mă face să mă înfior.

Discuţiile vagi auzite mi-au dat puţine date despre ea.

Oricum, nimeni nu ştie că o deţin.

Degetele îi trec suprafeţele ca nişte aripi.

Şi se opresc la cele două margini rotunjite, una cu un orificiu filetat.

Ridic comoara cu ambele mâini şi îi apreciez greutatea.

De câteva ori.

Tata mă strigă să merg la masă.

Poate atunci mi-a încolţit gândul.

Cu planul.

De a acţiona.

Dosesc în ascunziş grenada şi mă grăbesc spre familie.

Mă curăţ la genunchi de resturile vegetale şi intru în bucătărie.

Totul a decurs ca de obicei.

Spălatul mâinilor, ordinea la masă, discuţiile, observaţiile, felurile de mâncare, au trecut mai repede.

Poate că nerăbdarea şi atenţia mi-au dat o stare încordată, repede sesizată de Mama.

-S-a întâmplat ceva? mă întrebă cu o uitătură cercetătoare pe care o ştiam că merge direct la ţintă, fără greş.

-Nu, ce să se întâmple? îi răspund, aplecându-mă peste farfurie.

-Stai drept şi ridică spre gură tacâmurile! mă ia în primire, promptă, „supraveghetoarea”.

Şi, bineînţeles, mă supun.

Ştiu!

Oasele nu se întăresc până la 20 de ani, altfel rămân cocoşat!

Mai sunt şi celelalte.

Să nu sorb!

Să nu plescăiesc!

Să nu mă grăbesc!

Să mestec bine!

În sfârşit, calvarul ia sfârşit şi iată-mă iar în curte.

Sora mea pleacă la păpuşi, lângă fântână, unde are două scăunele şi mobilierul minuscul.

Mă îndrept spre atelierul din bucătăria de vară şi aleg un ciocan.

Cu ochii spre casă, dosesc unealta după corp şi, pe lângă paie, ajung în spatele butoiului. Acesta, plin cu apă, lângă fântână, este numai bun ca paravan.

Apoi, repede ajung în grădină, mă aplec, extrag grenada şi, tot pe ascuns, o aduc lângă ciocan.

Am avut emoţii!

Sora n-a fost atentă.

În bucătărie, femeile spală vasele discutând.

Tata, abia acum iese afară în cerdac, pentru a răsfoi acelaşi ziar.

Soarele încălzeşte mai puternic.

La fragi au ajuns şi graurii.

Bunica iese cu mâncarea pentru câinele meu, Leu.

Stau liniştit pe pietrele de lângă butoi, cu palmele acoperind piesele.

Trec minute bune până mă hotărăsc.

Până iau ciocanul.

Cu mâna dreaptă.

Cu stânga ţin grenada.

Şi dau prima lovitură.

Slabă, întâi.

Apoi, fac pauză.

Aştept.

Dacă m-a auzit cineva!?

Nimeni.

Ridic ciocanul mai sus şi îl cobor mai repede.

Metalele sună.

Sună înfundat.

Nici o reacţie!

Sora mea discută, lângă fântână, cu păpuşile.

Tata întoarce filele jurnalului.

Păsările ciripesc.

Leu, hăpăie mâncarea.

Mai dau o lovitură.

Cât pot de tare!

-Ce faci acolo? aud întrebarea curioasă din cerdac.

-Nimic, răspund eu, mă joc!

-Cu ce te joci de sună aşa? continuă tata, şi, întorcându-mă şi privind pe lângă butoi, îl văd ridicându-se în picioare cu ziarul în mâini.

-Desfac un fier! dau răspunsul, revenind în poziţia ascunsă.

-Ia să văd!

Glasul, mult mai aproape, mi-a oprit acţiunea.

Ciocanul în mână, rămase la pământ.

Tata, lângă mine.

Sora mea, alături.

Urletul tatei sparse duminica în bucăţi.

În schije sonore.

-Lasă ciocanul jos!

-Inconştientule!

-Vrei să ne omori pe toţi?

Fazele s-au succedat cu repeziciune.

Mi s-a smuls unealta din mână.

Am fost ridicat în aer.

Câteva palme mi-au biciuit fundul şi picioarele.

Mama şi bunica ieşind în fugă, neştiind ce se întâmplă.

Sora mea plângând.

Câinele lătra.

Plâng în hohote.

Umărul drept mă doare.

Pielea de mai jos mă ustură.

Discuţiile aprinse le aud ca prin somn.

Mă liniştesc abia în cameră, unde, întins pe pat, mama îmi şterge faţa udă şi fierbinte.

Apoi, încă înspăimântată, îmi şopteşte moralizatoare:

-Puteam muri cu toţii!

-Era o grenadă defensivă.

2001