#5 În picaj
de V. Umbreanu
Se porni iar canonada.
Recunoşteam loviturile de tun după ecoul lor profund.
După reculul care urma să zguduie totul.
Vila în care ne refugiasem se ţinea bine, vibraţiile n-o afectau prea mult: zăngăneau slab geamurile şi vasele, se mişcau puţin becurile atârnate de fire şi cădeau mostre de tencuială.
Nici nu mai ieşisem de la demisol, pe trepte, să urmăresc fumul sau străfulgerările de seară.
Dormeam profund sau mâncam liniştiţi, cel puţin noi, copiii.
Aşa ne lăudau cei mari.
Dar ei erau îngrijoraţi.
O vedeam pe Mama cu cearcăne la ochi, cu roşeaţă în jur, cu colţurile gurii trase în jos, ca de o ancoră.
Eram maturi.
Aşa ne caracterizau părinţii.
Ştiam ce e moartea.
Ce e boala.
Ştiam să trăim în pământ, în tranşee sau pivniţe, fără să ne plângem.
Recunoşteam brandurile şi bombele, atacul cu proiectile de tun, care împrăştiau peste tot, în jur, lemne, pământ, cioburi şi sânge.
- Atacă gara, preciză Mama de data aceasta.
Auzind-o, cu toţii ne-am înghesuit la scară: sora mea şi-a lăsat păpuşa blondă neînfăşată, tanti Margit pe Piroska néni, pe care-o durea capul.
Eu, bilele de rulmenţi lângă cutia Small, Mama pe Buni şi tuşa Ană de pe dormeză.
Iată-ne aproape de uşa deschisă, neîndrăznind la început prea mult să ieşim afară.
De câte ori schije ori gloanţe rătăcite nu rătăceau împrejur, făcându-ne să ne retragem speriaţi.
Dar acum, în jur era linişte.
În schimb, spre dreapta, deasupra magaziei, printre crengile de nuc tânăr, se vedeau avioane roind într-un du-te - vino neobişnuit.
Unele cu cruce neagră, de care ştiam că-s ale nemţilor, altele cu cercuri tricolore, ale noastre.
Se încrucişau şi se împroşcau cu gloanţe.
Cele duşmane aruncau bombe şi coloane de praf şi fum învălmăşeau totul.
Se trăgea şi de jos, din mai multe locuri.
Până şi Lamert néni venise în prag să privească.
Şi se minuna cu privirea, dar glasul îi tremura când pronunţa cuvintele.
Numai ungureşte, pentru că dânsa, ne-a spus Mama, n-a învăţat româneşte.
Ca şi Gálfi néni.
De ce oare ?
Înghesuiţi şi înfricoşaţi de spectacol, priveam lupta de deasupra gării.
Când, un avion, cu o dâră enormă de fum, porni în picaj spre pământ.
Celelalte parcă îi făcură loc, căci nici unul nu se încrucişă în traiectorie.
Ba mai mult, dispărură ca prin farmec.
Dar bubuitura a fost cu totul deosebită.
Nu semăna cu nici un zgomot cunoscut: nici zumzăitoare ca la brand, nici înfundată şi fâsâită ca la proiectilul de tun şi nici plesnind până în adâncuri, ca la bombe.
Şi liniştea care urmă, parcă prelungi în ea prăbuşirea.
Coloane de fum continuau să se ridice, dar atât.
Nici avioane, nici explozii, nici alte trageri.
Am ieşit în curtea strâmtă, nevenindu-ne a crede.
De multe zile nu se mai întâmplase.
Găinile d-nei Lamert cârâiau în ocol.
O stăncuţă trecu razant şi se aşeză pe hornul casei vecine.
Nori mari, albi, treceau la distanţă respectuoasă.
Dar gândurile nu-mi erau liniştite deloc.
Ideea apăruse brusc, aşa cum se petrecea de obicei.
În mod automat a încolţit ideea.
Mai trebuia să prind momentul.
Unelte ştiam de unde să iau.
Direcţia şi traseul îl şi intuisem.
Mai fusesem la gară de atâtea ori şi singur.
Imaginile le puteam oricând derula.
Din acelaşi loc: de pe băncile dintre gară şi staţia de pompare.
Aud şi acum pufăiturile ritmice şi jeturile de fum alb ce ieşeau prin conductă.
Chiar şi rateurile.
Dar mai ales rarele şi spectaculoasele inele de fum.
Acestea, când nu treceau trenuri sau nu se făcea manevră.
Atunci nu aveam timp de pompă.
Ci de locomotive.
Una mai interesantă decât alta !
De la cele de tip "turdeana", mici şi fudule, până la cele enorme, cu alămurile lucind de curăţenie şi circulând ca nişte bolizi.
Văd şi acum marca: PACIFIC.
Ce cuvânt misterios !
Şi aşa, mai cu gânduri, mai cu luptele care reîncepuseră, au trecut zilele.
Fără să le număr, bănuiesc că s-au scurs destule, pentru că zilele s-au răcorit, mai ales din cauza ploilor.
Între timp am avut prilejul să trec strada, într-o perioadă liniştită şi să mă dotez cu obiectele necesare, din atelierul tatei, fugit în munţi la începutul războiului.
Acum stăteau ascunse în cameră, sub câţiva saci goi, învelite într-o cârpă unsuroasă, găsită în atelier.
Prilejul a apărut pe neaşteptate.
Era o zi liniştită.
Încă de dimineaţă.
Nu se auzea nimic, nici un zgomot suspect.
Decât activităţile noastre obişnuite.
Sculat.
Spălat.
Dejunul.
Şi joacă în curte, printre florile crescute de-a valma cu buruienile.
Urmăream pisica albă a lui Rado néni, când mi-am dat seama că eram nesupravegheaţi, atât eu cât şi sora mea.
Şi, fără să privesc altfel, liniştit şi sigur pe mine, am ajuns în cămară, am înşfăcat pachetul cu scule fără să fiu văzut şi am dispărut pe străduţa laterală, printr-o spărtură în gard.
Totul era pustiu.
Nimeni n-a apărut la orizont până la gară, unde, un ceferist alegea cărămizi din dărâmături, stivuindu-le.
Imaginea gării, cu pereţii distruşi şi cu hornurile înnegrite de fum împungând cerul, a dispărut din memorie.
Căci febrilitatea acţiunii puse deja stăpânire pe mine.
Era avionul meu.
Chiar dacă distrus şi înfipt cu botul în pământ.
Peste tot erau urme ale incendiului şi sol fărâmiţat, împrăştiat în jur.
Ierburile şi tufişurile carbonizate m-au înţepat în tălpi şi mi-au zgâriat faţa.
Stam şi priveam.
Coada frântă, cu roata abia ţinându-se în metal.
Aripa dreaptă îndoită în sus. Şi dintre suprafeţele pline de găuri zdrenţuite şi funingine, cele albe străluceau sub razele soarelui.
M-am căţărat în carlingă, în locul pilotului.
Ce minunăţie !
Ce univers de tentaţii !
Sârme de toate culorile şi grosimile, rupte şi încâlcite unele, altele ieşind ca nişte ţepi de arici din tot felul de ceasornice.
Apoi manete şi mânere.
Găuri prin care se întrezăreau conducte şi aparate ale motorului mort.
Dar şocul iniţial n-a durat mult.
N-am venit să admir.
Partea practică m-a trezit din reverie.
Aşa că, despachetând, am început cu cleştele de cuie şi cu cel patent să desfac şi să desprind tot ce se putea: sârme, piuliţe, resturi tentante.
Lucram şi cu şurubelniţa şi cu ciocanul când se ivea ocazia, fără să-mi fac griji în privinţa zgomotului.
În jur era pustiu.
Nici muncitorul acela nu şi-a făcut apariţia.
Lucram din plin şi sudoarea îmi umpluse faţa, se prelingea pe lângă sprâncene şi îmi intra în ochi, usturându-mă.
Ştergându-mă cu mânecile scurte ale cămăşii în carouri ori chiar cu dosul palmei îmi închipui cum îmi arăta faţa.
Dar bucuria acţiunii şi bogăţia capturilor îmi umpleau corpul de satisfacţii şi împliniri.
Cine ştie câte ore au trecut.
Dar, îngrijorat de trecerea timpului, mi-am încărcat prada într-o carcasă uşoară şi învelind în husă iarăşi uneltele, am coborât cu grijă din avion, dar zgâriindu-mă totuşi la un genunche, m-am oprit să-mi ling rana.
Priveam captura.
Îmi străluceau ochii de satisfacţie şi dincolo de efortul făcut, mă încălzea reuşita, dându-mi lungi şiruri de fiori.
Dar era grea încărcătura, abia o duceam.
Trebuia să mă opresc destul de des.
Priveam în toate părţile, dar nu m-a deranjat nimeni.
Nu se vedea nici un soldat.
Parcă nu era război.
Liniştea era mormântală, fără să mă deranjeze însă cu ceva.
Doi căţei au luat-o la fugă de lângă un gard, unde moşmoleau ceva.
Deşi făceam eforturi să-mi transport bagajul, simţeam răcoarea transpiraţiei pe spate.
Mi-a trebuit ceva timp să ajung la spărtură.
Sora mea era tot în curticică.
Tot cu păpuşa ei.
M-a văzut cu încărcătura şi, fără să se ridice, a strigat.
- Unde ai fost, împieliţatule? De când te caută Mama!
Şi:
- Mamă, Mamă, vino c-a apărut!
Abia am avut timp să ascund bogăţiile în magazia distrusă de un proiectil, sub nişte scânduri, peste cioburile vaselor noastre, că m-am şi auzit strigat.
Umil şi timid, aşa cum eram în ochii celorlalţi, m-am înfăţişat în faţa Mamei.
Ca să fiu luat în primire.
1994