#4 Spirtul sanitar

de V. Umbreanu

Câteva zile şi nopţi au fost groaznice!

Luptele atât de înverşunate, încât n-am ieşit din adăpost.

Nici pentru a face rost de hrană.

Nici pentru a goli găleata.

Nici pentru aerisire.

Dacă înainte se putea deschide uşa găurită de schije, acum se apela doar la ferestrele pivniţei, dând la o parte pernele cu care ne camuflam.

Nici să ne jucăm nu erau condiţii.

Femeile, abătute.

Mirosul de petrol ars.

De transpiraţie.

Celelalte "parfumuri".

Semiîntunericul dezolant.

Mai mult vegetam pe aşternuturile mototolite.

Dar, într-o dimineaţă, o linişte neobişnuită ne trezi pe toţi mai devreme decât de obicei.

O linişte suspectă.

Nu se mai trăgea.

Nu mai erau lupte.

Nu ne venea să credem!

Mama, cea mai curajoasă din grup, deschise uşa, urcă treptele cu fragmente de beton şi ieşi în curtea pustie.

Am ieşit şi noi, copiii.

Peste tot pustiu.

Nici urmă de militari şi arme.

- Haideţi să ne mutăm, dădu comandantul nostru un ordin neaşteptat.

- Ne ducem la doamna Lamert, la demisol!

Şi a început transbordarea.

Febra acestei activităţi ne învioră ca prin farmec.

Scoaterea lucrurilor, ieşirea din curte, traversarea străzii şi depunerea în holul demisolului de peste drum, ne luă mai puţin de o jumătate de oră.

Toată lumea muncea.

Şi cele câteva bătrâne, ameţite şi palide.

Şi noi, cei doi copii.

La sfârşit, cu o ultimă privire, mi-am luat rămas bun, de la paiele sfărâmate, umezite şi mucegăite.

Iar dincolo?

Mai bine ca acasă!

Vila cochetă, cu mansardă, mărginită de brazi zvelţi şi plante agăţătoare.

Scările spre demisol, curate.

Holul luminat de micile ferestre laterale.

Camerele cu podea de gresie, aveau pereţii albi, strălucitori.

Numai mobilierul nu satisfăcea aşa mulţi locatari.

Dar, cu saltele umplute cu paie, aduse de acasă, ne-am descurcat.

Iată-ne instalaţi.

Alături de dormitor, de pe hol, se intra în bucătărie, curată şi plină de vase.

Mai era cămara şi o debara.

Ne-am obişnuit repede.

Doamna şi domnul Lamert erau gravi, dar binevoitori.

Nu ştiau româneşte.

Aveau o bucătăreasă şi servitoare în acelaşi timp, care le ducea mâncarea pe o tavă, urcând cu grijă treptele.

Mă minunam.

Mama mi-a şoptit:

- E ca la hotel!

Dar, bucuria şi liniştea noastră n-au durat mult.

De afară, un zumzet, care repede s-a transformat în zgomot, ne-a atras atenţia.

Gardul înalt nu ne-a permis să vedem ce se întâmplă.

Dar Mama a găsit explicaţia.

- Vin ruşii!

Pe străzi o hărmălaie de nedescris!

Maşini. Căruţe. Trupe. Armament.

Toate în deplasare, ocupând localitatea şi căutând locuinţe.

Uşa de la poartă s-a izbit cu putere, deschizându-se.

- Haideţi înăuntru, ne chemă Mama.

La subsol, înspăimântate, femeile aşteptau noile trupe.

Stăteau în cameră, tremurând.

Auzeam exclamaţii, strigăte, ordine, toate într-o altă limbă, necunoscută nouă, complet străină.

Ne-am strâns lângă trupul cald, unul de-o parte, altul de alta.

Bunica avea lacrimi în ochi.

- Ruşii-s răi! scăpă, oftând, cu gândul la soţul ei, Bunicul, prizonier în celălalt război.

Noi nu l-am cunoscut.

Tropăituri peste tot.

Exclamaţii de bucurie.

Uşa camerei se deschise brusc şi un soldat cu faţa arsă de soare rânji când ne văzu.

Arma îi atârna la piept, cu ţeava în jos.

Apoi dispăru, fără să închidă uşa.

Nimeni nu o făcu.

Aşteptam cu toţii desfăşurarea evenimentelor.

Feţele tuturor exprimau că bine nu va fi.

Priveam aceste feţe şi ne maturizam privindu-le, fără să ştim atunci.

Am făcut o mişcare şi capsele din buzunare au sunat acutizând teama.

O strângere de mână a Mamei m-a împietrit la loc.

Nişte comenzi şi mai multe glasuri.

Apăru la vedere comandantul, cu ochelari, din spatele cărora ne priveau nişte ochi blânzi.

Am simţit-o imediat.

- Haraşo! atât a zis şi, după ce a inspectat cămăruţele celelalte, au dat buzna femeile lor, femeile-soldaţi, bucătăresele.

Grase, dolofane, roşii la faţă, cu cizme scârţâitoare.

Şi vesele!

Gălăgioase, au ocupat bucătăria, au chemat soldaţi, care le-au adus alimente.

Râdeau mereu, vorbind într-una, încât noi nici în şoaptă nu îndrăzneam să vorbim.

Asta a fost prima zi.

Apoi, ne-am obişnuit.

Deşi nu se ştiau limbile, femeile din ambele tabere s-au înţeles.

Prin gesturi, prin zâmbete.

Lupte n-au mai fost în jur.

Frontul se mutase mai departe, exploziile şi împuşcăturile deveniseră o raritate.

Cele două tabere se gospodăreau cum puteau, prin toleranţă.

Comandantul venea rar.

Doar ordonanţele ne vizitau, privind cu ochi ciudaţi spre femeile noastre.

Mama ne ţinea mereu lângă ea, ca un scut.

Totuşi, într-o zi, ruşii au spart o pivniţă din vecini şi au dat acolo de câteva butoaie cu vin.

Ce tevatură a fost!

Bucuria descoperirii a mobilizat toate forţele, bărbaţi şi femei.

Găleata murdară ne-a fost confiscată.

Am aflat mai târziu că, trăgând un glonte în butoi, vinul curgea în vasul nostru „de noapte” şi din el îşi lua fiecare, cu ce avea, porţia.

Dar atâţia muşterii s-au strâns încât au găurit şi celelalte butoaie şi sorbeau direct de la şuvoaie.

Comandanţii la început n-au ştiut, iar când au aflat era cam târziu. Aproape toţi erau atât de beţi, încât numai cu focuri de armă au stopat evenimentul.

Dar în noaptea următoare, în timp ce dormeam cu toţii, uşa s-a deschis brusc şi în urletul unui soldat beat, arma s-a descărcat într-o rafală nimicitoare.

Femeile ţipau speriate.

Noi, copiii, urlam, treziţi din somnul adânc.

Gloanţele izbind peretele de deasupra, au împroşcat cu moloz aşternuturile.

Bucătăresele trezite îl admonestau pe intrus.

Beţivanul trăgea şi urla:

- Barişnea, barişnea!

Norocul a fost că, de sus, a coborât comandantul în indispensabili, de data aceasta fără ochelari, dar cu pistolul în mână.

Somându-l şi ajutat de două ordonanţe, l-a dezarmat şi luat.

Liniştea a revenit la subsol.

A doua zi, dimineaţa, comandantul cel simpatic, îmbrăcat complet, a bătut la uşă, a deschis şi, în limba lui şi-a cerut scuze, cred.

Zilele au intrat iarăşi în obişnuit.

Când aveau momente libere, rusoaicele, strânse una lângă alta, începeau să cânte nişte cântece atât de triste şi de sfâşietoare, că le dădeau lacrimile.

Noi, copiii, le priveam din pragul bucătăriei, uimiţi.

Urmarea, devenită obişnuinţă, era că ne luau pe genunchii lor mari şi ne strângeau la sânii lor enormi, calzi şi moi, care le umflau uniformele.

Ba ne îndopau cu gogoşi, sărutându-ne zgomotos.

Lacrimile ajungeau şi pe feţele noastre şi atunci ni le ştergeau cu deosebită blândeţe.

Într-o zi un obuz rătăcit a căzut în magazia din curte.

Pe lângă zgomotul exploziei s-au auzit nişte sunete neobişnuite.

Erau sutele de vase depozitate de familiile din jur, ascunse sub lăzi şi vechituri de teama ruşilor.

Toate s-au spart în mii şi mii de cioburi.

Eu, ca de obicei, am ieşit mai târziu să cercetez.

Magazia distrusă şi fragmente de porţelanuri şi sticle peste tot, împrejur.

Călcam peste ele şi răscoleam cu palmele pentru a colecta pe cele cu desene colorate, flori şi peisaje.

Nici n-am observat câteva tăieturi.

Sângele mi s-a întărit, dar fâşiile roşii au produs panică în ochii Mamei, care vedea totul.

- Vino repede să te spăl şi să te dau cu spirt!

Am fost luat de mână şi dus cât de repede posibil, spre hazul rusoaicelor, la chiuvetă.

Apoi, scoţând dintr-o ascunzătoare numai de Mama ştiută sticluţa cu spirt sanitar, mi-a spălat rănile.

- Pişcă!

- De ce nu stai cuminte, ce ţi-a trebuit să cauţi acolo ?

Comoara o aveam în buzunare, aşa că am tăcut.

Dar, fără să bănuim careva ceva, micul eveniment va căpăta o amploare deosebită.

A văzut vreun soldat sticla ?

A trăncănit o rusoaică ?

Cert este că, după amiază, un rus beat, cu pantaloni negri, cu cizme lustruite, nu ca ale celorlalţi, cu pistolul în mână, s-a proţăpit în pragul odăii, ordonând:

- Davai vodca!

Şi aşteptă.

Discuţiile din cameră, şi aşa în şoaptă, au încetat brusc.

La fel, s-a făcut linişte în bucătărie.

Rusul, fără chipiu, ridică arma şi repetă cu glas răspicat:

- Davai vodca! şi urmară câteva cuvinte, şuierate, cred că o înjurătură comună tuturor popoarelor vulgare.

- Niet vodca, răspunse în sfârşit Mama îndrăzneaţă, dar cu glasul tremurat, nu cum i-l ştiam.

Şi ne strânse lângă ea ca o cloşcă.

De afară se auziră glasuri.

Ordine şi zăngănit de arme.

Cu o ultimă privire ameninţătoare, se făcu nevăzut.

- Repede, pe fereastră! spuse Mama, şi acţionă ca atare.

Scoase prada preţioasă, cu lichidul albăstrui, o dădu domnişoarei Rado Margit, care deschise un gemuleţ şi o aruncă între flori.

Apoi, îl închise la fel de repede.

Nici nu reveni pe aşternut că, individul se înfiinţă iarăşi, dar fără armă.

Bolborosind în limba lui, intră în cameră grăbit şi începu să caute peste tot.

Haine şi aşternuturi.

Poşete şi coşuri.

Dulapuri şi corpuri.

Nimic nu scăpă percheziţiei.

Şuierând din cauza rezultatului, se vedea nervozitatea-i crescândă.

Tropăia, răsturna, împingea.

Fără folos.

Mă şi amuza scena, din spectacolul cu final cunoscut.

Dar femeile erau mai mult decât îngrijorate.

Erau neajutorate, la cheremul unui străin sălbatic în căutare de alcool, de drog.

Numai adulţii ştiau ce înseamnă asta.

Noi, copiii, eram pentru prima dată părtaşi la o asemenea scenă.

Până la urmă plecă ameninţând şi aruncând priviri furioase.

În liniştea care urmă, nimeni n-a făcut nici o mişcare.

O bucătăreasă veni să privească şi plecă fără să rostească un cuvânt.

În curte, glasuri vociferând.

Totuşi, Mama acţionă prima.

Iarăşi.

Ne dădu în primire lui Buni şi ieşi pe hol, fără să închidă uşa.

O auzeam urcând spre apartamentul proprietarilor unde era încartiruit comandantul uman.

După câteva minute a revenit preocupată şi s-a dus lângă fereastra cu pricina.

Priveam şi noi într-acolo.

Şi ce să vezi?

O sfoară coborî până la pământ.

Mama, cu maximă rapiditate, deschise mica fereastră, apucă sfoara şi legă la fel de repede gâtul sticlei cu spirt.

Apoi trase uşor de sfoară.

Semnalul fiind aşteptat, sticla, bălăbănindu-se uşor, dispăru în aer.

Geamul rămase întredeschis ca pentru aerisire.

Nu trecu mult şi iarăşi ne trezim cu un control al viciosului, la fel de amănunţit, cu acelaşi rezultat.

Dar, îşi schimbă atenţia, căutând s-o îmbrăţişeze pe Margit néni.

Aceasta ferindu-se speriată, provocă un râs gâlgâitor şi grosolan.

După care ieşi gânditor.

Îi auzeam cizmele urcând în apartamentul superiorului, care, am dedus, nu era prezent. Altfel!?

Brusc, la fereastră, un zgomot uşor o făcu pe Mama s-o deschidă larg, să înşface obiectul cu sfoară cu tot şi să închidă.

Apoi ascunse în salteaua cu paie lichidul preţios.

Alt control n-a mai fost.

Dar pofticiosul, revenit de la etaj, a privit-o lacom pe aleasa inimii lui sălbatice, înainte să dispară.

A doua zi ne-a adus altă scenă.

Tot cu omul în negru.

Bănuind ceva, îl vedem prin ferestre călcând cu cizmele lui lucitoare toate florile din grădină, aplecându-se ca în căutarea unui obiect pierdut.

Şi ameninţările nu conteneau.

- Mergeţi în debara, până vine comandantul! le spuse Mama celor două domnişoare dintre noi.

Mai repede decât ai crede, cele vizate au zbughit-o afară din dormitor, urmate de Mama.

Auzeam mişcări în debara.

Apoi linişte.

În timp ce afară cizmele se mişcau furioase, Mama reveni, se aşeză pe un scaun şi ne luă lângă ea.

Bătrânele, tăcute, au rămas unde erau.

- Unde le-ai ascuns? am întrebat-o în şoaptă.

- Sub vraful de haine! îmi întoarse răspunsul, tot şoptit.

Aşteptam să apară nebunul.

Cizmele dispăruseră.

Bucătăresele trebăluiau cu pregătirea mesei.

Paşi repezi şi brutali pe holul demisolului.

Uşa de la debara, dată de-o parte.

Toţi am înlemnit.

Mama mă strânse de mână.

Se auzeau haine răsturnate şi împrăştiate.

O voce agitată eliberând cuvinte fără şir.

Simţeam tensiunea ca pe un material solid, care ne fixa în nemişcare.

Apoi paşi îndepărtându-se.

Şi, după câteva momente de aşteptare eliberatoare, alţi paşi pe hol şi chipul comandantului care ne zâmbea sfios, de după ochelarii lui simpli.

Deşi i se vedea oboseala, înainte de a trece pe la bucătărie, venea să se asigure că totul este în regulă.

Încă.

2001