#3 Jefuitorul de cadavre

de V. Umbreanu

Să poţi sta în spatele gardului. Şi să priveşti printre scânduri. Cum se mişcă imaginile, cum se schimbă, încât le poţi învăţa ordinea. Şi le poţi prevedea.

În zilele calme, cum trec militarii. Când cei mai ţanţoşi şi cu pene roşii de cocoş la chipiu, când cei dezordonaţi şi beţivi, gălăgioşi până la exasperare. Păsările tac şi câinii se tupilează. Ori latră îndârjiţi, prizonieri şi flămânzi în curţile altfel pustii.

În celelalte, mai multe, cu explozii şi strigăte fără noimă, le reconstituiesc chipurile şi traseele, ca printr-o ceaţă. După cum i-am întrezărit tot de după gard, de câteva ori. Cu armele şi echipamentele în dezordine, făcând salturi şi ascunzându-se iar.

Ţiuituri de gloanţe.

Bubuituri.

Şuiere de schije.

Fum.

Şi oameni rămaşi nemişcaţi, pe drum.

Şi mereu, strigătele Mamei, de chemare în tranşeu. Ori în pivniţă.

- Au fost trei morţi pe stradă, îi explică Mama lui Gazner néni în ungureşte. Şi nouă apoi.

- Când se vor termina luptele?

În pivniţa întunecoasă, cu hainele umede, cu aerul închis şi cu miros de closet, discuţiile şi tăcerile erau ceva obişnuit. Ca şi exploziile de afară. Primul proiectil de brand căzut pe scări a fost îngrozitor. Cu celelalte ne-am obişnuit, noi, copiii.

"- Noroc cu scândurile uşii, comentau bătrânele, altfel ce se alegea de noi?"

Mergeam pe la amiază şi pipăiam cu degetele, ridicându-ne pe vârful picioarelor, scândurile jupuite de schije, cu ţanduri ieşite afară ca nişte arici. Într-un loc se vedea până dincolo, aşa a fost de străpuns lemnul.

"- Iar au început!" dădea tonul Bunica mea către sora sa, Tuşa Ană, gârbovită şi zbârcită, mereu cu degetul mare în gură.

"- De la un spin de acăţ!" explica mereu, la râsetul meu, şi continua să-l scarpine sau să-l roadă între dinţi.

Prin ferestre răzbăteau zgomote înfundate, din cauza pernelor ce le blocau.

"- Istenem, istenem!" bolborosea Marika néni, într-un colţ, cu capul sub o altă pernă. Plânsul nu ne mai mira. Nici sângele. Eşarfa mereu înroşită, cu care îşi ţinea braţul rănit era parte obişnuită a portretului.

"- I-au dus în piaţă!" veni cu o precizare în altă zi, Mama.

După lupte şi lupte, care ne-au obligat să nu scoatem nici nasul afară, Mama s-a aventurat într-o zi calmă, până la colţul străzii, vis-á-vis de Primărie, la cârciuma domnului Poiana, după vreo sticlă de vinars. Pentru răni. Şi pentru întărire. Aşa a văzut morţii, lungiţi unul lângă altul, pe caldarâmul pietruit al pieţei.

"… lângă zidul bisericii …" pluteau cuvintele ca nişte pene de porumbel, ori de găină, când ne băteam, seara, cu perne, eu şi cu sora mea.

Bubuitura care a zguduit adăpostul a impus tăcere. Şi pietricele căzând din zidul de beton. Şi gemetele bătrânelor. Şi lacrimile pe care le ghiceam pe întuneric, curgând prin şanţurile dintre zbârcituri.

Dar gândul se întări pe imaginea morţilor, aliniaţi ca la apel, când li se făcea controlul şi nimeni nu mişca.

Aşa şi morţii.

Stând în ploaie şi vânt sub soarele călduţ al toamnei, aşteptau controlul.

Dar buzunarele?

Ale mele sunt veşnic pline!

Castane ori bomboane, de diferite culori.

Capete de aţă şi bile.

Sâmburi.

Batista mototolită, plină de miezuri de pâine.

Nasturi de la zdrenţe.

Aţă colorată.

Un capac de la o sticlă de bere. Puţin ruginit, dar pe care se mai vedea un leu în două picioare. Şi nişte litere: B.K.

Pietricele şlefuite, cât mai cubice sau mai rotunde. Pentru bici. Pentru jocul de-a bicile.

Dar morţii?

Morţii ce au în buzunare?

Toată seara, până am adormit, destul de târziu, m-am gândit la buzunarele morţilor.

Oare ce conţin?

Ţigări şi chibrituri?

Oglinzi?

Bricege?

Bani?

Fotografii ale familiei?

Ceasuri cu capac?

Scrisori, în plicurile mototolite ori rupte?

Cu timbre frumos colorate?

Gloanţe?

Bile de sticlă?

Tabachere cu capacele gravate frumos?

Capete de sârmă, cu firele din interior albe? Sau galbene?

Pilule?

Întrebările şi răspunsurile mă ţineau treaz.

Toţi dormeau.

Bătrânele sforăiau.

Lampa cu petrol, aprinsă, într-un colţ, pe un scaun, pâlpâia.

Afară nu se dădeau lupte.

Se odihneau şi soldaţii.

Numai morţii mei mă ţineau treaz şi le controlam buzunarele. Le întorceam pe toate feţele. Simţeam diferenţele de material din care erau croite hainele. Şi firimiturile de tutun. Şi jilăveala transpiraţiei. Şi moliciunea sau rigiditatea corpurilor.

Bani.

Gloanţe.

Ceasuri.

Aşa am adormit.

Dar, în somn, realitatea şi-a continuat investigaţiile.

Gândurile se prelungeau în vis.

Cum mergeam liniştit, desculţ, cu mâinile în buzunarele pantalonilor scurţi.

Cum, ajuns lângă morţi, îi studiam, îi evaluam, după buzunare, după mărimea şi conţinutul lor.

Cum îi întorceam cu picioarele, nevrând să-i ating cu mâinile.

Apoi, m-am aplecat să-i controlez, cu mâinile în mănuşi galbene, ca de piele.

Cu care le penetram buzunarele, vestoanele, cămăşile, cu degete mai lungi decât ştiam că am, ca nişte tentacule vioaie şi sensibile.

Fără să pot extrage ceva.

Deşi, iniţial, multe buzunare păreau umflate şi pline de obiecte.

Mâinile nu reuşeau să le golească.

Şi-atunci, m-am îndârjit şi în febra nervoasă, am început să ţip.

Aşa m-a trezit glasul Mamei:

"- Ai visat urât? Linişteşte-te!"

Şi mâna ei, trecându-mi prin părul blond-roşcovan, m-a readus la realitate.

Mirosul de petrol era cel obişnuit.

Ca şi şuierele respiraţiilor.

Ca şi criza de aer.

Fruntea mi-era udă de transpiraţie.

Dar morţii erau tot prezenţi.

Cu toată pavăza Mamei.

Am adormit iar, cu umbrele lor foindu-se în jur.

Iar dimineaţa, fiind în continuare o zi liniştită, fără lupte şi gălăgia unei linii de front, hruba noastră căpătă un aer de încăpere prin înlăturarea pernelor din ferestre şi deschiderea largă a uşii.

Spălarea şi micul dejun.

Closetul. În găleată.

Controlul păduchilor.

Ocupaţiile zilnice.

La gard, prin liziera dintre scânduri, se vedeau roind soldaţii.

Cu gamele.

Cu arme.

Cu găini sugrumate.

Cu haine puse la uscat.

Şi obişnuitele expediţii după băutură.

Şi după femei.

Aşa mi-am găsit calea liberă.

Până la poartă.

În umbra de frăgar şi de castan.

Pe trotuarul uscat, cu urzici pişcătoare din loc în loc, pe lângă garduri.

Cu şanţurile necurăţate de atâta timp.

Şi gloanţe folosite împrăştiate peste tot.

Soldaţii nici nu m-au băgat în seamă.

Cum înaintam spre piaţă.

Poate invizibil.

Poate nepăsător, dar şi invulnerabil la toate.

Iată colţul străzii.

Şi largul pieţei.

Casa doctorului Raţiu şi poşta, în stânga.

Biserica ungurească, în faţă.

Şi alte case şi magazii, în dreapta.

Iar piaţa, plină de gunoaie.

Şi de mormane de pământ şi bolovani.

De la explozii.

Gropi şi movile.

Dar morţii?

Morţii pentru care realitatea s-a estompat şi visul a devenit realitate.

Pentru care gândul a însemnat ţel, iar pericolul, o pasăre departe.

Piaţa pustie şi pustii şi străzile din jur.

Doar ei, morţii, întinşi ca nişte beţivi adormiţi în diverse poziţii, se vedeau aproape de zidul bisericii. Aşa cum spusese şi Mama.

Tot mai aproape.

Peste movile şi gunoaie.

Ocolind gropile. Unele mai adânci chiar decât mine.

Abia acum văd ciorile.

Adunate ca la priveghi.

Pe acoperişul şi clopotniţa bisericii.

Pe zidul dărăpănat.

Pe clădirile din jur.

Aşteptând.

Cârâind.

Zburând şi lăsându-se iarăşi.

Mai aproape.

Formele prindeau contururi.

Uniformitatea devenea personalitate.

Întrevedeam vag rănile, contorsiunile, grimasele, mirosurile acide, petele de pe uniforme.

Dar buzunarele?

Buzunarele pline de toate comorile, de toate aşteptările, din vis ori de aiurea?!

Parcă nici nu se vedeau, parcă nici nu existau.

Uniforme fără buzunare, fără secrete.

Morţi anonimi şi liniştiţi.

Incredul, mă aplec să mă conving.

Şi n-am atins multe cadavre când a şi trosnit sec, împuşcătura şi glonţul întâi a trecut şi apoi a ţiuit pe lângă mână, înfingându-se într-un ins.

Nu ştiu cum am ajuns lângă colţul gardului, de unde am finalizat acţiunea. Nici nu-mi întăresc în memorie şuierele din jur.

Mă văd numai, revenind către casă, desculţ, cu mâinile în buzunarele pantalonilor scurţi, liniştit, dar dezamăgit de buzunarele morţilor.

Oare cine mi-a luat-o înainte?

1994