#2 Castanele

de V. Umbreanu

Erau şi zile mai liniştite.

În care, perioadele cu lupte alternau cu cele de acalmie.

Când aerul vibra şi pământul se cutremura, rămâneam în adăpostul pivniţei, unde mă jucam cu sora mea de-a bicile. Sau o priveam cum îşi culca şi îşi scula păpuşa.

Apoi, când liniştea dura câteva ore, ieşeam cu Mama şi ne deplasam acasă. În timp ce ea controla camerele şi coteţele, eu constatam schimbările curţii: gropi, schije, crengi doborâte.

Pe neobservate, toamna se arăta peste tot.

Câteva frunze îngălbenite.

Dispariţia rândunelelor.

Căderea castanelor.

De când aşteptam acest eveniment!

Iată-mă culegându-le şi umplându-mi buzunarele.

Lucioase şi moi, viu colorate şi umede.

Abia le atingeam şi parcă îşi pierdeau prospeţimea.

Câtă sensibilitate!

Dar odată jupuite, pot fi folosite ca arme. Fără nici o părere de rău.

Dau la ţintă.

Cu stânga.

Din 10 lovituri ating o dată cumpăna fântânii.

Sau găleata.

Apoi, încerc de la distanţă, peste gard, în grădina devastată de branduri.

Mă doare mâna din încheietura umărului.

Trebuie să mă opresc.

Culeg altele, chiar acum căzute.

Pe stradă trec soldaţii în formaţie, conduşi de un comandant cu pană roşie.

Privesc printre scândurile gardului.

Şi ce-mi vine?

Să arunc cu castane.

În grămada de militari.

Din ascunzătoare.

Bang!

Una loveşte o cască şi soldatul tresare în mijlocul grupului.

Se aud cuvinte răstite în ungureşte.

Plutonul se opreşte.

Când să mai arunc o castană de după gard, cineva mă prinde de mână şi se răsteşte:

- Ce faci, nu ţi-e ruşine?

Era Mama, care tocmai ieşise din casă şi îmi văzuse atacul.

Stopând ofensiva şi auzind cuvintele, soldaţii şi-au reluat marşul.

Eu, făcut prizonier, am fost dus la arest şi pus în genunchi.

În pivniţă, spre deliciul surorii mele, care, îi povestea păţania mea, păpuşii cuminţi.

2001