#1 Pana de cocoş

de V. Umbreanu

Pentru mine războiul a căzut ca un trăsnet.

Auzeam vorbindu-se despre el şi la radio şi în discuţiile din familie, dar îl credeam foarte departe.

Nici când tata a dispărut de acasă, n-am făcut legătura.

Nici când unii vecini s-au făcut nevăzuţi, n-am înţeles pericolul.

Dar m-am trezit singur, fără copiii de pe stradă.

Stăteam pe gard, cu tălpile între scânduri şi priveam strada pustie.

O aveam pe unica soră, mai mare, dar ea nu-mi era parteneră.

Mă jucam singur.

Peste tot aveam voie să mă joc, numai în şanţul din grădină nu.

Aceasta era schimbarea.

Înainte de a se ascunde în munţi, tata a săpat un şanţ lung în grădină, pe care l-a acoperit cu bârne, scânduri, paie şi pământ.

L-a denumit tranşeu.

Apoi a plecat, sărutându-ne pe toţi.

Mama şi bunica au plâns.

Noi copiii nu, nici mătuşa.

Zilele treceau în aşteptare.

Până când, într-o după-amiază, s-au auzit nişte explozii şi bubuituri.

În timp ce avioanele treceau în zbor razant, asurzitor, cu toţii ne-am refugiat în tranşeu.

Mama şi dusese acolo perne, pături şi plapome.

Era grozav!

Era o nouă joacă.

Dar pământul se zguduia tot mai mult şi am încetat zbenguiala.

Strânşi unii în alţii, cu spaima întipărită pe feţele celor maturi, descopeream pentru prima dată războiul.

Se trăgea din toate părţile şi nu ştiam de unde.

În zilele trecute, prin grădinile vecine, n-am descoperit nimic nou.

De unde se trăgea?

Avioanele treceau în valuri.

Era un zgomot asurzitor.

Deodată ceva izbi în grădină şi o ploaie de pământ căzu pe acoperişul tranşeului.

Mama ne acoperi cu trupul ei.

Bunica se ruga.

Mătuşa bombănea ceva.

Apoi se linişti.

Ce ciudată era liniştea şi aşteptarea.

Femeile vorbeau în şoaptă.

Eu şi cu sora mea tăceam privind afară, pe la capătul şanţului.

Apoi, brusc, vacarmul reîncepu.

Peste tot cădeau proiectile şi şuierul schijelor amplifica teama.

Valuri de pământ cădeau pe tranşeu.

O izbitură foarte aproape ne-a zguduit adăpostul şi pământul de pe margini se nărui peste noi.

Orele au trecut în tensiune crescândă.

Dar am avut noroc.

Seara, când luptele au încetat şi ne-am târât afară, n-am recunoscut grădina.

Gropi adânci şi valuri de pământ împrăştiate în jur.

Dincolo, în curte, nici o schimbare!

La fel şi casa, neatinsă.

Dar mama a hotărât că tranşeul este nesigur.

O auzeam cum îi explica bunicii:

- Ne mutăm chiar acum în pivniţă la Geréb!

Era grozav!

Acolo era cel mai bun loc de joacă, mai ales de-a prinsa, pe cărările de beton ale fundaţiei.

Sau de-a bicile şi paradisul pe platforma pivniţei.

N-a trecut mult şi ne-am mutat acolo.

Femeile au adus câteva braţe de paie.

Noi copiii le împrăştiam, hârjonindu-ne în timp ce apăreau şi aşternuturile.

Aveam cu noi lampa cu petrol, pusă pe un pervaz.

Acolo am luat şi cina, pâine cu slănină şi roşii din grădină.

Nu lipsea găleata cu apă şi cea murdară, pentru apa de vase.

- Pentru ce? întreb, fără să-i înţeleg rostul.

- Pentru treaba mică, prostuţule, mă lămuri mama cu haz, iar sora mea, matură, nu scăpă ocazia să nu completeze:

- N-ai priceput, fără să întrebi!

Obosiţi cu toţii, am adormit imediat.

Şi până dimineaţa, nu ne-am trezit, noi, cei mici.

Pentru că la sculare, ni s-a spus că şi noaptea au fost lupte, dar noi nu le-am auzit.

Ca să vezi!

În ziua aceea a fost cel mai greu.

Luptele, reîncepute devreme, au continuat până la lăsarea întunericului.

N-am ieşit niciunul afară, chiar dacă au fost şi scurte pauze de pace.

Ba la amiază, ne-am înmulţit cu câteva familii din vecini, formate numai din femei, cele mai multe bătrâne.

Se vorbea numai ungureşte.

Încă nu înţelegeam nimic, dar nu mă deranja.

Ciuleam urechea la ceea ce se întâmpla afară.

Un vacarm în toată regula.

Dar m-am obişnuit cu toate.

Şi cu mulţimea de femei.

Şi cu hrana rece.

Şi cu semiîntunericul din subteran.

Şi cu aerul greu respirabil.

Numai cu găleata murdară în care trebuia să ne uşurăm, nu.

Totuşi, noaptea următoare am dormit iarăşi tun!

În pofida tunurilor, a mitralierelor, a vocilor străine de afară.

Aşa ne-au declarat femeile în dimineaţa următoare.

Se minunau de nepăsarea noastră.

În faţa pericolului.

Doar spre seară s-a lăsat liniştea.

Care, i-a dat mamei posibilitatea să ajungă acasă, pentru a mai aduce provizii şi să cerceteze situaţia.

Şi a goli găleata nesuferită!

Ne aduse vestea că peste tot sunt trupe ungureşti.

Şi că aici este frontul, linia frontului.

Un soldat veni să inspecteze refugiul şi vorbi cu locatarele.

Apoi plecă spunând " jó estét".

A mai trecut o noapte.

Noi dormeam adânc în momentul în care, o explozie puternică zgudui pivniţa, pământul se cutremură, prin uşă trecură şuierând schije, care se izbiră de pereţii de beton.

Ne-am trezit urlând de spaimă!

Femeile se văietau şi plângeau.

Bucăţi de zid erau împrăştiate pe aşternuturi.

Treptat ne-am liniştit cu toţii.

Dar am readormit doar spre dimineaţă.

De aceea ne-am trezit târziu.

Era o linişte neobişnuită.

Nu se auzeau explozii.

Nu se trăgea.

Nu zburau avioanele.

Nu şuierau gloanţele.

Nu cădeau obuzele.

Nu se auzeau comenzi militare.

Uşa ciuruită era larg deschisă. Aerul proaspăt al toamnei năvăli în subteran şi goni duhoarea.

Treptele zdrobite de proiectil păreau o rană cicatrizată.

Dar nici unul dintre noi, încă, nu îndrăzneam să părăsim adăpostul familiar, atât de sigur în mijlocul pericolelor.

Doar eu, curios şi îndrăzneţ, cu paşi uşori, tiptil, m-am apropiat de lumină şi priveam cerul.

Cu mâinile la ochi, în loc de cozoroc.

Apoi, în timp ce se discutau evenimentele, tot în limba maghiară, pentru că numai noi eram români, am urcat încet, treaptă după treaptă.

Văd crengile salcâmului.

Apoi acoperişul unei case.

Cerul senin.

Nici o pasăre.

O linişte deplină afară.

În pivniţă, o rumoare îndepărtată.

Şi chiar când ieşisem cu capul deasupra peretelui lateral, am observat militarul.

Aproape de gard, cu uniforma verzuie, cu chipiul împodobit cu o pană roşie de cocoş, privea printr-un binoclu cu atenţie încordată.

Nici nu m-a zărit.

Fără să mă mişc, lipit de zidul aspru, urmăream cu uimire slaba deplasare a capului, de-a parte şi de alta, cu ochii fixaţi în lentilele măritoare.

Cu degetele care roteau mecanismul.

Şi buzele, care, sub mustaţa subţire, se mişcau abia perceptibil.

Ce a urmat, a fost cu totul neaşteptat, în calmul desăvârşit.

Un ţiuit.

Un bufnet uşor.

Căderea binoclului.

Mâinile care bat aerul.

Ca nişte aripi retezate.

Şi zgomotul corpului căzut pe pământ.

Cu sângele înroşind pieptul.

Cu chipiul căzut în praf.

Cu pana roşie rămasă înfiptă.

Abia atunci am ţipat, zbughind-o pe scări în jos, până în braţele mamei, speriată de-a binelea.

- Ce e, ce-ai păţit? mă întrebă, răsucindu-mă îngrijorată.

La care, cu ochii în lacrimi, n-am putut decât să repet de câteva ori:

- Pana de cocoş!

- Pana de cocoş!

2001