#11 În flagrant
de V. Umbreanu
După turul obişnuit al oraşului mă întorc acasă.
Troleibuzul 79, nu prea aglomerat, mă coboară în staţie.
Uşile se închid, în urmă, cu zgomot.
Vehiculul porneşte în trombă.
Fac colţul la dreapta.
Străduţa liniştită, cu trotuarele denivelate, mă ascunde sub umbrelele ulmilor.
Vântul ridică praful şi hârtiile.
Pe cealaltă parte, un dulău spilcuit, în lesă, provoacă urletele confraţilor din curţi.
Dintre blocuri năvălesc sălbaticii "iubitorilor" de animale.
Negăsind altă victimă, mă înconjoară gălăgioşi.
Mă retrag lângă gardul viu şi înaintez mai mult cu spatele.
Am geanta cu umbrela drept scut.
Scap ieftin, doar cu începutul de spaimă.
Cu reflexele de înrudire scoase din teacă.
Apoi ajung la capăt şi traversez spre bloc.
Atent la maşini.
Scot vraful de chei şi o caut pe cea cu şnur roşu.
O introduc în uşa metalică grea şi răsucesc până o deschid.
În timp ce împing cu umărul, scot cheia şi înaintez pe hol.
Zgomotul închiderii în urmă.
Urc încet scările până la etajul 2.
Culoarul întunecos seamănă cu un tunel.
Apăs butonul dar becul nu se aprinde.
Iarăşi l-a furat cineva.
Mă opresc sub locul unde ar trebui să existe şi constat, prin penumbră, doar firele atârnând.
Nici urmă de dulie!
Pipăi cheile pentru cele două yale cu buricele degetelor.
Prima pătrunde în gol!
Palma descoperă golul rotund.
Nu-mi vine a crede.
Repede cobor la următoarea.
Uşurat, constat că este la loc.
Cu înfrigurarea emoţiei, reuşesc să deschid şi aprind becul din micul hol.
Orbita goală a uşii se cască macabru.
Se văd aşchii din lemnăria uşii.
Şi semne de forţare şi la cealaltă.
Iată explicaţia întunericului provocat!
Tăcerea coridorului apasă cu nelinişte şi teamă.
Nici o altă uşq nu se deschide.
Nu se aud nici sunetele discrete ale vecinilor.
Închid cu zăvoarele şi cu lanţul.
Deschid uşa dinspre cameră, las bagajul şi revin gânditor.
Minutele trec precum secundele.
Cine-o fi fost?
Vreun vecin, care mă urmăreşte când plec?
Ori un străin pătruns, încercându-şi norocul?
Întrebări după întrebări.
Fără nici un răspuns.
Sucesc problema pe toate părţile.
Cu cât trece timpul, participarea vecinilor pierde teren.
Numai un aventurier amator ar proceda aşa.
Apoi îmi amintesc de biroul de la parter.
Cel cu agenţia imobiliară.
Ori una din persoanele dubioase de acolo ori un "preţios" client.
Mă pun în situaţia spărgătorului.
Încercknd, pe rând, uşile apartamentelor.
Sunând.
Ori bătând.
Discret.
Şi repetat.
Aşteptând.
Ciulind urechile.
Cu toate simţurile la pândă.
Şi cu explicaţii diverse.
În caz de surprindere.
Eu ce-aş face?
Ce-aş face într-o asemenea situaţie?
Ce-aş face acum?
Aş lăsa ocazia?
Treaba începută şi neterminată?
Aproape că aud paşi apropiindu-se.
Mă apropii de tăblia uşii, ascultând încordat.
Nu se aude nimic.
Oare exagerez?
Am închipuiri?
Fruntea mi se umezeşte cu primele picături de sudoare.
Stau lipit de lacul alb.
Contactul cu răceala materialului îmi face bine.
Îmi şterg fruntea cu mâneca stângă.
Apoi mă aşez pe cutia de Ariel.
Minutele se scurg în tăcere.
Mă şi liniştesc.
Fruntea mi-e uscată.
Aud uşa etajului cum se deschide.
Mai mult vibraţia ei.
O schijă sonoră în marea liniştită.
Apoi nimic.
Încordarea mă cuprinde brusc!
Dar dacă ...?
Trec alte minute fără capăt.
Parcă dincolo, de cealaltă parte, cineva aşteaptă.
Aşteaptă, la fel de încordat.
Parcă privirea i-ar vrea să traverseze materia.
Să palpeze spaţiul.
Încerc să dispar.
Să dispar din câmp.
Anulându-mi câmpul.
Pentru a-i da celuilalt cale liberă.
Liberă să încerce.
Să îndrăznească.
Să se hazardeze.
Sună soneria!
Scurt.
Un singur semnal.
Culmea îndrqznelii, în tensiunea acestei aşteptări!
Acum sunt sigur.
Proverbul este adevărat.
Criminalul se întoarce la locul crimei.
Îi înţeleg gândirea.
Un lucru început trebuie terminat.
O uşoară foială, ca o atingere.
Cred că stă lipit de uşă.
Cu simţurile în maximă activitate.
Apoi, câteva bătăi în uşă.
Uşoare.
De asigurare.
De încurajare.
Nu mă ridic de pe cutie.
De pe scaunul improvizat.
Ştiu scenariul.
Ştiu ce se va petrece.
Etapă cu etapă.
Punct după punct.
Iată, lucrează la yala rămasă.
Scobind lemnul, lărgind spaţiul inelar.
Pentru un cleşte.
Sau pentru o pârghie.
Abia acum mă ridic şi, păşind pe vârful picioarelor, mai tiptil ca un hoţ, merg să aduc arma.
Merg după arma-capcană.
Arma-surpriză.
Arma-antidot.
O găsesc la locul ei, n balcon, după sacii de hârtie, plini cu cărţi şi reviste vechi.
O prind de mâner şi balansând-o, în ritmul mersului, mă întorc la loc, iarăşi cu paşi de felină.
Hârâitul activităţii continuă, cu mici întreruperi.
Mă ridic doar să închid uşor uşa spre cameră.
Apoi aştept.
Tot încordat.
Dar nu ca înainte.
Acum, cu o încordare a celui care a găsit rezolvarea problemei.
Teoretic.
Mai trebuie doar pusă în practică.
Adică în ecuaţie.
Un declic mă anunţă că a recuperat a 2-a yală.
Carcasele au rămas.
Mâna meştereşte în orbitele goale pentru a-şi găsi deschiderea.
Apoi va împinge uşa.
Uşa blocată de lanţ.
Ultimul apărător.
Apoi va strecura palma în spaţiul crăpat pentru a ridica lin butonul.
Mă ridic în picioare şi pregătesc arma.
Încep să tremur.
Emoţia îmi cuprinde tot corpul.
Tremur de-a binelea!
Mă forţez pentru a mă calma.
Număr.
1
2
3
4
5
6
Mâna coboară la lanţ.
În fâşia de lumină din beznă.
Pipăie metalul.
Apucă butonul care urcă încet.
Acum e momentul!
Cu desăvârşire calm.
Şi sigur.
Şi precis.
Ţin mânerul de lemn.
Îndrept tija oţelită, oblic în jos.
Cârligul atinge canatul.
Şi brusc trag cu putere!
Urletul sparge oceanul tăcerii!!!
Mâna zvâcneşte în sus, zdrobind dosul palmei.
Sângele spală canatul.
Dar eu ţin cu putere!
Ţin cu putere prada.
Palma, străpunsă de metalul ascuţit, e prizonieră.
Sângele curge în şiroaie!
Peretele, podeaua şi uşa sunt împroşcate peste tot.
Uşa se zbate în limitele lanţului.
O blochez cu umărul.
O blochez cu piciorul.
Vecinii ies în valuri.
Şi se agită cu zgomot.
Se aud excalamaţii.
Şi comentarii.
Cineva mă strigă!
Urlete şi gemete.
Şi înjurături.
Apoi, victima slăbită, nu mai opune rezistenţă.
Poate a leşinat.
Coridorul e plin de lume.
Un braţ pătrunde în interior, spre zona lănţişorului dar, la sugestia cuiva, dispare la fel de brusc.
În sfârşit, auzind cuvântul POLIŢIA, mă aşez din nou, pe lada de carton.
Ţinând arma strâns.
Gafa.
Gafa de pescuit.
Lac de sudoare.
Cu o uşoară relaxare.
Afară, gălăgia nebunească este înlocuită de şoapte.
Şi chiar de exclamaţii de milă.
Pentru hoţ, bineînţeles!
Dar mie nu-mi pasă.
Sângele s-a închis la culoare, închegându-se.
Mâna se mişcă uşor, reînviată.
Şi văicăreli de rigoare.
Cu arma ţinută strâns, pregătită pentru orice mişcare surprinzătoare, aştept reprezentantul legii.
Aştept reprezentantul Poliţiei.
Să predau hoţul.
Să predau hoţul prins.
Să predau hoţul prins în flagrant.
2001