#10 Caritas

de V. Umbreanu

Cineva mi-a spus de Caritas.

Că centrul de la Braşov a deschis o filială la Cluj.

Că se pot depune sume de minim 10.000 lei, care, după 3 luni ridică de 8 ori câştigul.

Trebuie numai să urmăreşti scadenţa în ziarul "Mesagerul".

Dar, cum fiecare bănuţ din salariu îşi avea rostul lui, trebuia să mă împrumut.

Dar de la cine?

Zile de-a rândul m-am rugat, în stânga şi-n dreapta, fără folos.

Nimeni nu avea.

Sau nu scotea din bancă.

Sau…

Cu greu am făcut rost de acel minim!

Mulţumit şi cu atât, călătoria la centrul de judeţ a devenit emoţională.

Totuşi, nimeni nu discuta despre societate.

Nu ştia sau ţinea secret?

Ajuns la gară, drumul cu troleibuzul 4 a ridicat tensiunea nerăbdării.

Ştiam că sediul era la Prefectură.

Ajuns la clădire n-am văzut pe nimeni.

Mirare!

Deschid uşa înaltă, medievală, apăsând clanţa de fier forjat.

Nimeni în hol!

Urc scările largi până la etaj, unde, dintr-o cameră, iese un ins.

- Aici e Caritasul? întreb cu nesiguranţa provincialului ajuns într-o metropolă.

Tipul dă din cap şi-mi arată direcţia.

Pătrund în încăperea aproape pustie, dacă nu pun la socoteală o femeie în vârstă care tocmai completa chitanţa pentru singurul depunător prezent.

Stau la rând, în anonimatul momentului, deşi, dacă se adevereşte, este unul istoric.

Plătesc şi primesc hârtia ştampilată.

- Urmăriţi „Mesagerul", mi se spune cu amabilitate.

Ies cam ameţit, cu o uşurare în suflet.

Mă simt ca şi cum aş fi câştigat deja la loterie.

Iar suma îmi va fi înmânată nu peste mult timp!

O tură prin centrul oraşului, apoi la tren şi din nou acasă.

În săptămânile care s-au scurs, timpul a căpătat o mai mare valoare.

Ocupaţiile zilnice, păreau mai simple.

Discuţiile, mai vii.

Glasul mi-a căpătat o vibraşie optimistă.

În zilele ce treceau, la locul de muncă şi pe stradă, se discuta de Caritas tot mai mult, tot mai frecvent.

Dar nimeni nu recunoştea că depusese bani!

Am tăcut şi eu.

Până mă conving de câştig.

Unii acuzau sistemul de şarlatanie.

Dar jocurile de noroc oficiale?

Ziceau că nu se compară!

Nici nu ştiu cum au trecut lunile.

Am început să cumpăr ziarul, în care citeam rubricile tot mai numeroase cu cei planificaţi să-şi ridice sumele.

Emoţia creştea cu cât se apropia termenul.

O zi.

Şi încă una.

Aproape de termen, îmi văd numele şi adresa tipărite.

Negru pe alb!

Măi, să fie!

Cu inima bătând mai tare, cu gândurile zburdând de fericire, iată-mă din nou în tren, apoi în troleibuz.

Apropiindu-mă de clădirea cunoscută, de data aceasta, la intrare, se vedea agitaţie!

Se intra şi se ieşea în ordine.

Mă aşez la rând, încă pe trotuar şi, în faţă, şarpele câştigător se vedea ondulându-se încet pe scări.

Ordine perfectă!

Lumea bucuroasă, schimba opinii, vorbind în şoaptă!

Unde s-a mai văzut aşa ceva?

Sediul fostului comitet judeţean de partid oferea câştiguri necunoscuţilor, participanţi la un joc piramidal!

Asta da schimbare!

Urc treptele una câte una.

De după ochelarii de soare, pe care nu-i scot, privirea îmi zboară pe pereţii şi pe tavanul cu linii şi figuri aurite.

Mă apropii de ultima treaptă.

Iată, sunt pe holul spaţios de la etaj şi se vede uşa camerei prin care voi pătrunde şi eu.

Ca un inel în lanţul norocoşilor.

În lanţul participării colective.

Pe lângă noi coboară semenii veseli, chiar încântaţi!

Vociferând.

Cu genţi în care stau teancuri de bancnote.

Nefiind bine închise le vedem cu toţii.

Şi ne bucurăm de bucuria lor.

Trec pragul.

Rândul face o buclă în interior dar se vede mormanul de bani, pe mese, legat cu sfoară.

Şi doamna care mi-a dăruit chitanţa.

Şi un domn uscăţiv, meridional şi afabil, supervizând operaţiunea.

Cineva i-a pronunţat funcţia şi numele.

Patronul. Stoica, Ion Stoica.

Mai fac doi paşi şi-l văd mai bine.

Tocmai priveşte spre uşă.

Face un tur al încăperii, cu privire de vultur.

Şi mă fixează brusc, în colimator.

Ce face?

Îşi părăseşte locul, de organizator la casă, ocoleşte meandra depunătorilor şi vine, cu paşi grăbiţi, spre mine.

Ştiam că la mine pornise!

I-am simţit undele în câmp şi hotărârea din intenţie.

- Bună ziua! îmi spune, cu glasul cald şi cu privirea învăluitoare.

- Bună ziua! răspund şi eu, nebănuindu-i strategia.

- Aşa-i că sunteţi intelectual?

- Da, răspund eu, cu o jenă neaşteptată, sunt profesor, completez mai mult în şoaptă.

- Bănuiam eu, continuă, fără să ghicesc încă unde vrea să ajungă.

Cu ce scop şi-a părăsit poziţia şi, cu atâta spontaneitate dinamică, m-a interpelat?

- Veniţi în faţă, vă rog, să vă încasaţi câştigurile! şi mă ia de braţul stâng, trăgându-mă încetişor.

Lumea, întoarsă spre noi, privea uluită.

- Nu, domnule Stoica, rămân în rând ca toţi depunătorii, aşa cum am procedat toată viaţa!

- Nici vorbă! nu se lasă patronul.

- Cum vă numiţi? mă întreabă, nerăbdător să-şi îndeplinească planul, continuând să mă ţină de mână.

Îi spun numele şi continui să rămân pe loc.

Doamna de la casă şi-a întrerupt activitatea.

Rândul este blocat.

- Domnilor! se adresă patronul celor de faţă, îi daţi voie domnului profesor să-şi încaseze peste rând suma? Dânsul este intelectual şi timpul îi este mai preţios decât pentru noi, ceilalţi.

Lumea, curioasă şi nedumerită la început, acum uimită şi chiar înveselită de întorsura lucrurilor, prin exclamaţii, şi-a dat acordul.

Şi, ca un şcolar luat de mâna directorului, iată-mă pilotat pe lângă şirul efervescent, până în faţă.

Prezint chitanţa pregătită din timp, umedă puţin de la transpiraţia palmei.

Şi, foarte simplu, mă trezesc alături, pe masă, cu cei 80.000 lei câştigaţi!

- Daţi-mi numai jumătate, restul îi investesc mai departe, o anunţ, cu glas tremurat, pe doamna de la casă, soţia patronului, după cum am aflat pe scări, urcând încet.

- Atenţie aici! anunţă, ca la un microfon, domnul Stoica.

- Domnul profesor a luat numai jumătatea câştigului!

Şi urmează:

- Numai aşa se poate continua jocul!

Rumoare, în mulţime.

Surâs, din partea doamnei.

Şi-o strângere de mână, din partea domnului Stoica, concomitent cu aprecierea finală:

- Bravo, domnule profesor!

- La revedere!

Cu faţa roşie şi transpirată, cu paşi aproape plutind, ocolind bucla de oameni din încăpere, mă îndrept spre ieşire.

Cobor scările, cu gândul la inventivitatea celui, care a pus pe roate, maşinăria bănească.

La psihologia spontană, în slujba reclamei.

La viitorul care se prefigura, în sfârţit, roz.

În holul de jos, rândul scăzuse.

Afară, în aerul răcoros al toamnei, mă mai întorc de pe trotuar spre intrare, unde, abia acum zăresc un afiş umil, scris cu litere de tipar, nu prea simetrice, CARITAS.

2001