#09 Portretul din iarbă

de V. Umbreanu

Trenul întârzie.

Vocea de la megafon, neutră şi încălecând cuvintele, parcă emană o nepăsare răutăcioasă.

Aproape că nu există trenuri fără întârziere.

Părăsind peronul pentru cele 20 de minute suplimentare, mă îndrept spre clădirea Poştei-2.

Trec printre muşteriii aşa zisului patibar, în realitate o crâşmă cu vad comercial.

Unii în picioare, alţii pe jos, cu paharele de tărie sau cu sticlele de bere, se simt ca la ei acasă. Dacă nu chiar mai bine!

Şi fumăraia ţigărilor nelipsite.

Şi gălăgia complementară.

Depăşesc becul albastru de lângă linia moartă.

Bălării şi gunoaie peste tot.

În sfârşit, ies la aer, aproape de Magazia de mărfuri.

Norii alburii plutesc în libertate spre răsărit.

Ciorile se rotesc în jurul plopului şi se aşează pe ramurile subţiri, legănându-se.

Croncănitul lor, care-i supără pe atâţia, mie îmi place.

La conteinerul de dedesubt, doi ţigănuşi scormonesc de zor.

La întorc spatele şi privesc peste linii.

Trenuri de marfă staţionând.

Multe vagoane îşi aşteaptă casarea.

Unele dezmembrate, numai cu scheletul metalic, sunt aduse de prin staţii, unde ruginesc de ani şi ani.

Dincolo de ele coşurile combinatului în agonie.

Aud sirena unei locomotive de manevră. Din cele care le transportă la oţelării.

Acum timpul trece lent.

Păşesc spre clădirea gării, dar, în dreptul lămpii albastre mă întorc, nedorind să trec iar printre alcoolici.

Mă opresc în colţul gardului metalic al poştei şi privesc panta spre platforma de încărcare-descărcare a mărfurilor.

Cu ochii timpului, revăd imagini ale copilăriei fiului meu.

Iarna, cu sania la vale, pe zăpada îngheţată.

Vara, urcând cu greu, întorcându-se şi zâmbind, apoi năpustindu-se cu mânuţele lopătând aerul.

Să-mi vină în braţe!

Mă înfior.

Timpul l-a dus departe, iar eu sunt încă aici.

Ierburi peste tot.

Şi resturi lemnoase.

Pietriş.

Cartoane.

Fac un tur de orizont cu nostalgie.

Pietrele cubice, din pavaj, abia dacă se văd ici-colo.

Din cauza inactivităţii şi a proastei gospodăriri, zona arată părăsită.

Parcă sunt undeva, la capătul lumii.

La capătul lumii civilizate.

Urmăresc distrat troscoţelul care domină celelalte specii.

Foarte rezistent, se lasă călcat de picioare şi de pneuri.

Se întinde şi prosperă.

Tocmai aveam intenţia s-o pornesc spre peron când rămân stupefiat!

Nu-mi venea să-mi cred ochilor!

Ovalul feţei osoase.

Valurile părului încadrând fruntea senină.

Şuviţele curgând pe laturi.

Nasul fin, puţin ascuţit.

Buzele strânse dar nu tăioase.

Şi zâmbetul acela, cunoscut din icoane.

Dar mai ales ochii!

Ochii care priveau peste tot.

Sau dincolo de toate.

Care pătrundeau cu forţă de cunoaştere.

Cu forţă de convingere.

Blânzi şi senini în acelaşi timp.

Dar şi cu o oboseală pe care numai chinurile şi timpul o scobesc.

Aşa cum ploile ţi vântul transformă pantele în torente.

Aici ridurile măresc forţa sugestiei.

Întăresc tragicul.

Ca de pe altă lume, megafonul anunţă sosirea acceleratului.

Dar eu nu mă grăbesc spre peron.

Ci păşesc, în transa descoperirii, spre tablou.

În mijlocul pantei, aproape de margine.

De marginea opusă liniei ferate cu gabarit depăşit.

Unde, troscoţelul creşte în voie.

Ocupând pietrele patrate de andezit.

Sau de bazalt.

Cu care este pavată zona.

O întrecere sălbatică pentru viaţă.

Mă apropii şi privesc.

Doar plantele verzi, cu micile flori, abia zărite pe tulpini.

Şi patratele violacee.

Murdare de praf.

Atât, de aproape.

Mă îndepărtez, pas cu pas.

Cu spatele.

Privind numai tabloul.

Neîncadrat în rame.

Nimic deosebit!

Doar ajuns aproape de colţul gardului, de unde l-am descoperit, se adună amănuntele.

Fruntea.

Obrajii.

Părul.

Nasul.

Gura.

Şi ochii.

Extraordinar!

Sunt stupefiat de asemănare!

Mult mai realist decât cel de pe giulgi!

Mai fac paşi spre portret.

Părţile devin difuze.

Şi ambigui.

Cu cât reduc distanţa, toate revin la pietre şi plante.

Cu cât mă îndepărtez, refac tabloul.

De o veridicitate inegalabilă.

Dar se aude trenul!

Privesc spre linii, unde călătorii agitaţi, îl aşteaptă.

Trec primele linii şi mă întorc.

Nimic deosebit!

Nici urmă de portret!

Sar înapoi liniile până la colţul gardului.

Isus este acolo!

Dar numai de la o anumită distanţă!

Emoţia mă cuprinde fără oprelişti.

Îmi stăpânesc lacrimile, dar, în interior ele curg neoprite.

Fug peste linii şi urc în vagonul cel mai apropiat.

Cred că ultimul.

Pentru că, locomotiva electrică şi dă drumul sirenei.

Apoi, trenul se pune în mişcare şi eu privesc spre locul unde, portretul din iarbă, rămâne pe veci anonim.

2001