#08 Traversarea

de V. Umbreanu

Vin de la cumpărături cu plasele pline.

Străzile sunt pustii la ora aceasta. din cauza căldurii toropitoare.

Oraşul arată ca părăsit.

Aerul cald emană din asfalt odată cu mirosul de smoală încinsă.

Mici vârtejuri se iscă, ridicând odată cu praful, toate gunoaiele uşoare ale străzilor.

Chiar şi cu ochelarii de soare ochii îmi lăcrimează.

Iau colţul şi mă îndrept spre casă.

Sub tuja, o javră, la umbră, cu limba scoasă.

Trec în mâna dreaptă toate bagajele şi scot din buzunarul stâng cheile.

Oprit în faţa porţii, introduc cheia potrivită şi o întorc.

Mai privesc odată înapoi, pe unde am venit, ca de obicei.

Ca să înregistrez pereţii clădirilor cum eliberează acolo departe, imaginea verde a dealului.

Şi chiar când, convins pe deplin de normalitatea întregului mediu şi, împing poarta de fier cu umărul drept, apar personajele în tandem dezacordat.

Pe care le ştiam de ani şi ani.

Cu ciudăţeniile şi bizareriile lor.

Separate şi colective.

Dar acum, în pustietatea momentului, apariţia lor surprinzătoare era şi mai curioasă!

Înlemnit în faţa porţii, cu cămaşa subţire atingând plasa de sârmă, cu greutăţile brusc devenite uşoare, înregistrez, întors într-o poziţie incomodă, secvenţele.

Secvenţele piesei.

De pe o scenă de teatru.

Cu trei actori.

Doctorul, aproximativ 65 ani.

Soţia, aproximativ 70 ani.

Şi fiul, aproximativ 30 ani.

Şi, un singur spectator, scribul, aproximativ 35 ani.

Tabloul 1.

Toţi trei pe trotuar, agitaţi, la mică distanţă unul de altul.

Nici unul nu se priveşte în acelaşi timp.

Dar toţi privesc panglicile străzilor în răscruce.

Cu temere, unii.

Cu teroare, alţii.

În rocade vizibile.

Trec minute bune.

Primul care se hotăreşte este Doctorul.

Tabloul 2.

Doctorul, privind la stânga şi apoi la dreapta.

Înainte wş înapoi.

De câteva ori.

Calm, în aparenţă.

Apoi trece cu paşi repezi şi mici.

Ajuns dincolo, pe trotuar, se întoarce şi face semne.

Semne de traseu liber.

Şi de încurajare.

Scoate o batistă şi-şi şterge fruntea.

Rămaşi în urmă, Soţia şi Fiul, îşi accelerează mişcările.

Şi vorbirea.

(Eu le văd doar buzele mişcându-se).

Comunicând.

De pe bordură, în dezacord, privesc străzile.

La stânga, la dreapta.

Înainte şi înapoi.

Schimbă paşi într-un perimetru restrâns.

Fac gesturi cu braţele, în contratimp.

Se ciocnesc.

Îşi cer scuze.

Agitaţia creşte.

De dincolo Doctorul îi cheamă.

Tabloul 3.

Se hotăreşte şi Soţia.

Înaltă, cu rochie demodată.

Cu un tic nervos, de smucire a capului lateral-stânga.

Părăseşte trotuarul şi se avântă câţiva paşi.

Se opreşte, privind în toate părţile.

Face un pas înapoi.

Doctorul o cheamă.

Soţia nu ştie ce să facă.

Totuşi, încurajată de soţ, se întoarce şi păşeşte, rar şi prelung.

Când ajunge aproape de celălalt trotuar, întinde braţele, ca şi Doctorul, care o trage la el.

Ambii jubilează!

În acest timp Fiul, părăsit şi neajutorat, are faţa schimonosită.

Un plâns fără lacrimi.

Agitat la maxim, îşi pierde şi puţinul control.

Face mişcări dezordonate.

Se învârte pe loc, ca ameţit.

Nu cade, totuşi.

De dincolo este încurajat continuu.

Doctorul îi comunică ceva şi zâmbeşte larg.

Soţia râde satisfăcută.

Ticul se repetă.

Părul îi flutură în palele brizei.

Doctorul îşi scoate haina şi rămâne în cămaşă.

Îşi ridică manşetele, ţinând haina sub braţ.

Soţia îi face vânt cu palmele.

Fiul s-a oprit.

La marginea trotuarului.

Priveşte fix în pământ.

Perechea, nemişcată, aşteaptă.

Tabloul 4.

Fiul se apleacă tot mai mult.

Capul îi ajunge aproape de sol.

Toracele şi abdomenul, paralele cu pământul.

Capul ridicat.

Privirea fixă, înainte.

Stă ca în transă.

În sfârşit, ca după o rugăciune, porneşte.

În salturi.

De broască.

Rotitoare.

Cât să privească în juru-i.

Cât mai aproape de nivelul străzii.

De dincolo, strigăte de bucurie.

Întind mâinile să-l prindă.

Fiul a ajuns.

Buimac, se ridică vertical.

Doctorul, cu haina pe braţ, dispare după un gard, pe trotuarul îngust al străzii din faţă.

Îl urmează Soţia, cu mersul cunoscut, făcându-şi vânt.

Rămas singur, ca trezit din somn, disperat, fiul o zbugheşte pe urmele lor.

Străzile rămân pustii.

Tabloul 5.

Stau în aceiaşi poziţie, de multe minute.

Cu o mână, pe cheia în poartă.

Cu cealaltă, ţinând bagajele, devenite iarăşi grele.

Ba mai grele!

Dealul a dispărut.

Nu se mai văd nici casele.

Doar străzile pustii.

Ca o scenă.

De pe care actorii au trecut în culise.

Adică pe altă scenă.

Unde se continuă piesa.

În faţa altor spectatori.

Intru în curte.

Închid poarta.

Cu cheia.

Cade cortina.

Epilog

Afişul memoriei, în bătaia evenimentelor, rămâne pe loc.

Chiar dacă, pe carosabil, autovehiculele rup mereu câte o bucăţică, de câte ori ajung la răscruce, îi citesc titlul nemuritor.

TRAVERSAREA

2001