#07 Despărţirea

de V. Umbreanu

Autobuzul n-a întârziat mult.

Frânând brusc pe marginea şoselei, norul de praf ne-a înconjurat pe cei câţiva pasageri.

N-a coborât nimeni.

Urcând ultimul, rucsacul cu cadru metalic mi s-a agăţat de uşa nedeschisă complet şi woferul, accelerând, a bombănit ceva.

După ce mi-a strecurat printre dinţi preţul biletului, i-am întins banii şi, fără a mai aştepta actul, m-am retras de-a-ndărătelea, până pe la mijloc pe culoar.

Rezemat cu şoldul stâng de un spătar, prins cu palmele de plasele pentru bagaje, mă pregăteam să rezist până la autogară.

Duminică fiind, trecând prin sate, clacsonând mereu pe cei care se plimbau, rememoram traseele din munţi.

Obosit, dar mulţumit de capturi, părăseam cu regret. totuşi, zona.

Valea se lărgea tot mai mult.

Râul vijelios a rămas undeva în stânga.

Pe păşunile verzi, pâlcurile de vite şi oi dădeau peisajului nota rustică.

Cerul albastru se pregătea să coboare soarele către apus.

Intrăm în staţiune în trombă, dar şoferul e nevoit să reducă mult viteza.

Străzile sunt pline de lume.

Clacsonul nu mai are nici un rost.

Aproape la pas ajungem la autogară.

Cobor şi eu, pilotând cu atenţie.

Şoferul îmi întinde biletul.

Privirii mele întrebqtoare îi răspunde cu un zkmbet ciudat.

Mă pierd în mulţimea ieşită la promenadă.

Vilele, de-o parte şi de alta, au ca fundal munţii îndepărtaţi.

Din loc în loc, tarabe cu dulciuri şi cu obiecte de artizanat.

Îmi fac loc cu greu printre cei veniţi la tratament şi odihnă.

Ce stare ciudată mă cuprinde în marea de necunoscuţi!

Oameni pe care n-o să-i mai văd niciodată mă privesc.

Cei mai mulţi sunt mult mai în vârstă.

Unii cu nepoţii lor.

Început şi sfârşit de viaţă.

Doar eu, la mijlocul ei.

Iată gara.

Aici o altă planetă.

O planetă pustie.

Trec prin holul deşertic şi ajung la peron.

Cu greutatea în spate încă, mă asigur, în faţa panoului, de ora plecării.

Mai am aproape trei ore de aşteptat.

Abia acum mă apropii de băncile libere şi îmi eliberez umerii.

Claviculele mă dor.

Pielea mă ustură.

Apelez la masajul obişnuit.

Mă reazem de spătarul grosolan şi, în sfârşit, simt începutul relaxării.

Câteva ciori grive trec cârâind peste linii.

Umbrele se lungesc tot mai mult.

Mă ridic şi revin în holul cu casele de bilete.

Bat în gemuleţ şi cer biletul de accelerat.

Asigurându-mă de loc şi vagon, mă instalez lângă rucsac.

Foamea îşi anunţă pretenţiile.

Mă ridic iarăşi, ajung la cişmea, unde mă spăl cu apa rece ca gheaţa.

Pe mâini şi pe faţă.

Să-mi mai treacă oboseala.

Apoi scot pâinea întărită şi restul de slănină, alături, pe punga de plastic.

Mestec încet şi visez munţii.

Cu labirintul de stânci.

Cu florile albastre pe care se aşează, din zbor, fluturii.

Cu undele repezi din care sar, după gâze, clenii.

Nici n-am observat spectatorul din faţa mea!

Care m priveşte cu atenţie.

Oare de când?

Mă trezesc şi mă simt prost.

Căruciorul vopsit în albastru poartă un invalid.

Un infirm.

Trupul robust, nelalocul lui într-un asemenea vehicul.

Braţele vânjoase care manevrează roţile.

Strâng grăbit resturile şi extrag dintr-un buzunar sticla de plastic.

Sorb apa stătută şi mă înec.

Tusea care urmează împrăştie stropi de lichid în jur.

Râsul din faţa mea destinde atmosfera.

Expert, manevrează roţile şi se apropie până să-mi atingă genunchii.

Tenul măsliniu îşi arată porii întunecaţi.

Cârlionţii negri împodobesc o calotă rotundă.

Hainele lucesc şi împrăştie în jur particule de acid acetic.

Instinctul mă dă înapoi, dar spătarul băncii se opune.

- Numai singur? porneşte întrebarea, ca între viitori prieteni.

Privirea-i mă scrutează pentru a ghici, anticipat, răspunsul.

- Singur îmi place să călătoresc.

Norul de particule îmi distrage atenţia.

Disconfortul evident şi pentru localnic îl face să dea înapoi, dar eu sunt deja în picioare.

Drumul pânq la cişmea îmi dă prilejul să simt iarăşi aerul curat al munţilor.

După ce iau şi câteva guri de apă mă deplasez spre şinele primei linii.

Oprit, scrutez zona depoului în zi de repaus.

O locomotivă din seria 230 pufăind în aşteptare.

Câteva vagoane de marfă rătăcite.

Unul din mecanici, jos, injectează ulei la roţile de tracţiune.

În spate, hârâitul roţilor pe dale îmi semnalizează apropierea căruciorului.

Mi se opreşte în stânga.

Privim peste linii.

Mecanicul urcă în cabină.

Eu mă întorc pe bancă.

Vehiculul mă urmează ca o umbră.

Deşi rămâne la doi paşi, efluviul îmi trece graniţa.

- Ce-ai făcut pe-aici?

Întrebarea pregăteşte o conversaţie.

Nu-mi explic interesul.

Urmăreşte un câştig?

Unul material?

Bani?

Deşi nu stau deloc bine cu bugetul, aş renunţa bucuros la câţiva lei numai să rămân singur.

Să nu răspund la întrebări.

Să gust ultimele clipe din peisaj.

Să aştept trenul.

Şi să nu respir mirosul complex în care transpiraţia, ceapa, urina şi tutunul îţi au procentele dominante.

Alături de alcool.

- Am fost în zona cheilor.

Răspunsul l-am dat imediat, dar senzorii mei lucrau la capacitate maximă.

Atât a aşteptat.

Cu privirea scăpărătoare, cu palmele strângând cauciucurile, cu tot restul de trup fremătând, începu să povestească.

De câte ori a fost şi el acolo.

Pe malurile râului sălbatic.

La cabană.

Câte chefuri a tras.

Cu prietenii şi cu familia.

Cu tovarăşii de muncă.

Asta este!

Nu-l interesează câştigul.

Doar să se descarce.

Să-şi descarce sacul.

Sacul amintirilor.

Privesc peste linii.

Soarele dispare la orizont.

Răcoarea se instalează brusc.

Aud ca printr-un filtru fonic exclamaţiile celui din faţă.

Pacientul.

Pacientul din faţa psihologului.

În şedinţa de tratament.

Câte chefuri!

Câtă bere!

Ce viaţă a dus!

Chiar şi după ce s-a căsătorit!

Chiar şi după ce li s-a născut băiatul!

Când vorbeşte, stropi de salivă, ca nişte funigei, se împrăştie în jur.

Mă ridic şi desfac rucsacul.

Extrag pulovărul galben şi-l iau peste cămaşa cu mânecile scurte.

Leg cu şnurul.

Mă aşez la loc.

Privesc iarăşi peste linii.

Locomotiva scoate un semnal ascuţit, scurt şi o porneşte şuierând înapoi.

Un impiegat iese pe peron, o urmăreşte cu privirea şi intră la loc, gesticulând.

Privesc ceasul.

Mai am aproape o oră.

Mecanismul plecării s-a dereglat.

Zgomotul locomotivei revine.

Iat-o aducând un vagon şi trecând, radioasă. spre partea opusă.

Aburii şi fumul se dizolvă în aerul înserrii.

Acum îmi povesteşte despre soţie.

Cum a cunoscut-o la un film.

Cum a dus-o la restaurant.

Câţi bani avea!

Cum a impresionat-o!

Sărutul, îmbrăţişările şi toate celelalte, au venit de la sine.

Chiar şi căsătoria.

Pe peron au apărut doi călători.

Munteni cu desagi.

Un câine gălbui, sfrijit şi umil, lipăie din băltoaca cişmelei.

- Tu eşti căsătorit?

Întrebarea mă ia prin surprindere.

Am uitat de interlocutor.

Urmăream liliecii, săgetând bolta tot mai întunecată.

Ţipetele lor ascuţite.

- Am fost, dar am divorţat.

Imagini din cimiritul cu amintiri săgetau bolta trăirilor.

Fosta soţie.

Copiii.

Divorţul.

Poftim, unde apar pe firmament!

- Ai copii?

Sigur, era logic să întrebe şi despre ei!

Calm, răbdător, cu aparenţa bine pusă la punct, îi dau câteva amănunte despre neînţelegerile din familia mea, despre nepotrivirea de parteneri, despre divorţ, despre împărţirea copiilor la cei doi părinţi, despre traiul cu băieţelul meu şi ajutorul mamei mele.

Cum mă urmărea, numai ochi şi urechi, magnetismul participării l-a apropiat aşa de mult că ne-am atins genunchii.

Lacrimi de durere i-au umezit ochii şi i-au curs nestingherite pe obraji.

A întins mâinile spre a mi le atinge.

Mi-am frânat cât am putut reflexul de apărare.

O atingere jilavă şi caldă m-a înfiorat ca din altă lume.

Prilejul să mă desprind mi l-a dat batista.

Apoi, mă ridic şi mă îndrept spre blocul de beton pe care scria cu litere de tipar negre APĂ DE BĂUT.

Mă spăl metodic, pe ambele mâini, apoi sorb iarăşi din lichidul glacial.

Peronul s-a mai animat.

Câteva persoane cu geamantane şi copii.

Becurile sunt aprinse, nici nu ştiu de când.

De undeva se aude muzică de dans.

E duminică seara.

Revin la bagaj unde mă aşteaptă pacientul.

Cu o altă întrebare, destul de surprinzătoare.

- De ce nu mă întrebi ce-am păţit?

Glasul tremurat, ca un râgâit prelungit, cu o răguşeală emotivă a unui alcoolic, m-a pus în gardă.

Că terenul poate deveni periculos.

Că metoda nepăsării este la fel de nepotrivită ca şi cea a sincerităţii.

Că se poate ajunge la o explozie necontrolată.

Pregătesc răspunsul cu meticulozitate şi încetineală.

Ca o tatonare.

Întâi îl privesc.

Insistent, nu ca până acum.

Nu mă încrunt.

Nu zâmbesc.

Aşteaptă atent.

Poate cu prea multă atenţie.

Ce-ar vrea să-i răspund?

O flacără de duritate i se aprinde în privire.

Urmată de o undă vicleană.

Parcă ar face planuri.

Care depind de răspunsul meu.

Ia te uită!

- Pentru că nu este uşor să întreb aşa ceva.

Şi iarăşi dezvolt răspunsul, spunându-i că nimeni care a suferit accidente, nu mai vrea să şi le amintească.

Să retrăiască momentele dureroase şi tragice.

Cum este un divorţ.

Sau o moarte.

- Am fost beat şi m-a călcat un camion, izbucni cu violenyă în lacrimi!

Cei de pe peron s-au întors spre noi, alarmaţi.

Inima mi s-a strâns, avertizându-mă.

- M-am trezit la spital cu picioarele tăiate!

Lacrimile curgeau fără oprire.

Trupul zvâcnea, mai să-şi ia zborul.

Căruciorul trepida pe sol.

Braţele se încrucişau în aer.

Ochii injectaţi tindeau să iasă din orbite.

Câteva fragmente de salivă mi s-au lipit pe faţă şi n-am îndrăznit să le şterg.

Roţile m-au ţintuit de bancă.

Priveam picăturile de sudoare care i se uneau cu lacrimile.

Mirosul înţepător nu-l mai simţeam deşi eram în preajma nucleului lui.

Am tăcut amândoi.

Încet, încet, s-a liniştit.

- Ce meserie ai? mă întreabă oarecum uşurat, schimbând subiectul.

- Profesor.

- Unde?

- La o şcoală, la 5 km. de casă.

- Faci naveta?

- Da, cu autobuzul.

- Şi cine vede de gospodărie?

- Mama, care este pensionară.

- Şi copilul?

- Copilul merge la şcoală.

Întrebări scurte şi răspunsuri la fel.

Mai privesc ceasul.

Trebuie să apară trenul.

Privirea-i atentă, capătă o nuanţă de disperare.

Dar şi de hotărâre.

Cu un curaj, care se vedea clar şi prin bustul aplecându-se înainte.

Cu braţele fixându-mă ca într-un insectar.

Nu îndrăzneam să gândesc ce va urma, deşi, acum îmi era clar rostul discuţiei.

Rostul chestionării.

Rostul interogatoriului.

Difuzorul de pe peron hârâi, scoase nişte sunete ca nişte pocnete, apoi, o voce bărbătească, anunţă sosirea acceleratului.

Parcă asta îi cataliză sentinţa.

- Ia-mă cu tine!

- Unde?

- Acasă la voi!

- Cum aşa?

- O să te ajut în gospodărie, fac de toate!

- Nu se poate, nu-i aşa de simplu.

Cleştii braţelor mă ţintuiau locului.

Mirosul insuportabil mă năpădi din nou.

De încordare, pielea feţei i se înnegri de tot.

Albul ochilor deveni vineţiu.

- Trebuie să plec!

La forţa lui de sechestrare i-am opus forţa mea de eliberare.

Lumea ne privea, apropiindu-se încet.

Impiegatul, în uniforma lui, veni la marginea peronului şi urmărea, intrigat, lupta.

Roşu la faţă, de efort şi nervozitate, cu o uşoară transpiraţie, cu o jenă nemaiîntâlnită, scap de menghina braţelor, ridic raniţa grea şi o iau în spate.

Fac primii paşi.

Trenul intră cu viteză pe linia a 3-a.

Căruciorul mă urmează grăbit.

Mă întorc şi-l salut, rugându-l să nu mai bea şi să-şi refacă viaţa.

Se roagă iarăşi, cu o undă de durere sfâşietoare, să-l iau acasă.

Plânge în hohote.

Trec peste linii la vagonul din faţă.

Zăngănitul căruciorului, în spate, trecând şi el peste linii, şi strigătele, alertează pe cei de la ferestre.

Lumea priveşte impacientată.

Urc cu greu treptele şi iată-mă în tren.

- Ia-mă cu tine!!

- Ia-mă cu tine!!!

Trenul se pune în mişcare.

N-am auzit fluierul locomotivei.

Călătorii mă întreabă ce s-a întâmplat.

Ce să le răspund?

- Ce vagon este acesta?

Mi se răspunde şi aflu că trebuie să mai merg în urmă, până la locul meu.

Trec strâmtoarea dintre vagoane, în culoarul plin al celuilalt vagon când, din gara rămasă în urmă, aud urletul despărţirii:

- Ia-mă cu tine, profesore!

- Ia-mă cu tine!!

2001