#06 Tura următoare

de V. Umbreanu

Coborâm treptele tocite, cu grijă, să nu alunecăm în semiîntuneric.

Aleşi de asistenta-soldăţoi de pe coridorul pavilionului şi număraţi de două ori, ca o turmă eterogenă, o urmăm buluc.

Discuţiile au încetat şi nici un comentariu, nici o şoaptă nu se aude.

Doar zgomotele rezultate în urma contactului cu dalele cariate.

Sau hainele care ni se ating şi fâşâie prevenitor.

Pereţii brăzdaţi de zgârieturi, numeroase benzi albicioase cu urmele cuvintelor şi desenelor obscene.

Fiind cel mai înalt, îmi feresc etajul parietal de becul cu botniţa ruginită.

Coridorul subteran are două direcţii.

Conducte de diferite grosimi îşi încolăcesc intestinele negre înspre hrubele de tratament.

Aerul răcoros, întretăiat de curenţi călduţi, induce miresme saline, adevărate condimente exotice pentru hrana noastră mizeră.

Dar, timpul, fiind retezat brusc pentru expediţii fanteziste, ne trezim înghesuiţi într-una din celule.

Câteva scaune şi bănci simple sunt repede ocupate de pacienţi.

Două coloane cenuşii, de la mijloc, oferă loc de sprijin pentru cei mai lenţi în mişcări.

Lumina şi mai slabă decât în tunel ne transformă în siluete fantomatice.

Interdicţia "nu vorbiţi" este respectată cu sfinţenie religioasă.

Ori cu teama de represalii dintr-un ghetou.

Zăngănitul uşii ne-a avertizat că am rămas singuri.

Singuri, fără comandant.

Apoi, după câteva minute de linişte mormântală, s-a auzit şuierul.

Întâi discret, ca o scurgere de gaz, când sinucigaşul îşi încearcă tăria.

Tăria de a continua hotărârea disperată.

Apoi capătă putere şi distanţele dintre noi se estompează până aproape de dispariţie.

Câte o umbră colo, câte o siluetă dincolo.

Ceaţa alburie, lăptoasă, ne-a cuprins pe toţi cu braţele spiralate, încolăcindu-se pe după stâlpi, pe după trupuri.

Trupuri devenite statui.

Devenite statui la pândă.

Apoi s-a echilibrat.

Supapa închisă a oprit vaporii.

Curenţii au omogenizat atmosfera.

Doar nările şi ochii se luptau cu sarea.

Cu sărurile.

Iniţial.

O uşoară usturime îmi excita mucoasele.

Pereţii umezi străluceau de miile de nestemate.

Pânzele de păianjen, de pe tavanul apropiat, atârnau sub greutatea bobiţelor.

Hainele au început să se lipească de piele.

Transpiraţia şi-a intrat în drepturi.

Rezemat de stâlpul din stânga, aveam ca tovarăşă de tratament lozinca "RESPIRĂ ADÂNC, fără semnul de exclamaţie.

O treabq serioasă, medicală, care nu se încurcă, nici ocazional, cu probleme ortografice.

Adaptat de acum mediului, scot din buzunar volumaşul pregătit din timp şi citesc mai departe, cu semnul de carte mutat spre sfârşit.

Citesc şi mă minunez.

Mă minunez de tăcerea desăvârşită.

Ca de fund de peşteră.

Ca de cavou.

Cu o beznă luminiscentă.

Cu sufletele morţilor întrupate.

Cu miasmele altei lumi.

Halucinaţie sau realitate?

O tuse, repede înăbuşită, sparge vraja.

Îmi ridic privirea de pe carte şi privesc în jur.

Un păr cărunt lângă zid.

O mână pe un genunche.

Dau să revin la lectură când simt prima atingere.

Prima atingere în zona pulpei piciorului stâng.

Mai precis pe pantalon.

Pe stofa de tergal.

Uşoară, ca şi cum s-ar testa gradul de sensibilitate.

Sau de adormire.

Atât, la început.

Cum nu am nici o reacţie de răspuns, corpul străin, uşor, rămâne atârnat acolo.

Liniştea bântuie în continuare.

În amestec omogen cu ceaţa.

Un perfect echilibru.

Până la mica schimbare.

Care, parcă stă la pândă.

Cu privirea fixă pe pagină, nu mai citesc.

Rezemat de stâlp, mi-am pierdut relaxarea.

Muşchii şi-au alertat tendoanele.

Alarmă de gradul 2.

Din apele adâncului s-au ivit periscoapele.

Radarele zumzăie.

Pe ecrane apar cifre noi.

Ele sunt prelucrate rapid în calculatorul central.

În cazemate se descifrează ordinele.

Se iau primele măsuri.

Alarmă de gradul 1.

Prima reacţie.

Mişc piciorul.

Corpul străin e acolo.

Ţine materialul.

Opresc piciorul.

Presiunea aceiaşi.

Armatele sunt în aşteptare.

Trece timpul foarte încet.

Totuşi trece.

Următoarea mutare.

Insecta urcă încet pe trunchi.

Simt picioruşele abia atingându-mi scoarţa .

Apoi, fără să opun rezistenţă, prinde curaj.

Apasă mai tare.

Şi urcă.

Au ajuns la rotulă.

Chiar când mi-o înconjoară şi pun stăpânire pe ea se aude zăngănitul uşii.

Brutal.

Şi pătrunde comandantul în halat alb.

- Totul în ordine?

Întrebarea rămâne fără răspuns la trecerea cuţitului prin volumul celulei.

- N-ai voie să citeşti aici!

Şi braţul legii medicale îmi smulge volumul.

Rămân mut.

Uşa se închide cu zgomot şi totul reintră în normal.

În care?

Închid ochii.

Şi imaginile năvălesc pe ecran.

Baia şi masajul.

Parcul cu veveriţe.

Fiul care mă aşteaptă în vilă.

Mesele care ne lasă şi mai flămânzi.

Când, undeva jos, se reactivează atacul.

Tiptil, se reface traseul.

Pulpă.

Pantalon.

Rotulă.

Palmele mă mângâie.

Mă modelează.

Mă strâng cu afecţiune.

Ecranul dispare şi deschid ochii.

Totul este ca înainte.

Zidurile.

Ceaţa.

Pacienţii.

Şi liniştea.

Doar bătrânelul de pe scaun, de lângă mine, se agită.

Întors spre dreapta, cu braţele înconjurându-mi piciorul, a şi trecut de genunche.

Apasă, apasă acum cu îndrăzneală.

Îmi apasă coapsa şi-i simt neliniştea nerăbdării.

Abia acum privesc treaz în jos.

Cu mirare, ca în faţa primei experienţe de acest gen.

Îi văd chelia.

Firele, cărunte unele, altele gălbui.

Pielea măslinie.

Ridurile.

Privirea libidinoasă.

Rugătoare şi impertinentă.

Limba care umezeşte buzele.

Buzele crăpate.

Mustăcioara.

Obrajii supţi.

Gâtul încordat.

Hainele lucioase.

Şi palmele rămase ca nişte ventuze pe coapsă.

- Ce doreşti?

Întrebarea mea scurtă şi aspră, explodează în sala de tratament.

Ceaţa se risipeşte parcă.

Figurile devin vizibile, apropiate.

Balonul se dezumflă.

Braţele îi cad neputincioase.

Capul se apleacă spre piept.

În timp ce alarma de gradul zero a fost evitată, uşa se redeschide şi glasul metalic al supraveghetoarei ne eliberează cu regret:

- Tura următoare.

2001