#05 Liliecii

de V. Umbreanu

Iarăşi am pictat.

Iarăşi am îndrăznit să pictez.

Cartonul, îndoit din cauza cleiului de oase prost dozat, îmi stă înainte.

Încet, încet, ieşeam din transă.

Camera de la demisol, mobilată simplu, avea pe jos tuburile împrăştiate.

Lumina dimineţii inunda prin ferestrele de la nivelul solului.

Aproape că nu existau umbre.

Petele dispuse la repezeală, direct pe carton şi întinse cu degetul arătător al mâinii drepte, se încrucişau în libertate.

Încă nu priveam tabloul.

Încă nu îndrăzneam să-l privesc.

Deşi, dârele lăsate de tuburi ori de "pensula" vie atrăgeau ca un magnet.

Mai aştept!

- Ia să vedem ce-a ieşit!

Modelul, prietenul meu, procuror, coleg de liceu, intră în încăpere, ocupând-o cu volumul lui impresionant.

- Încă nu! l-am oprit eu, şi am întors progenitura spre perete, lângă dulap.

Se aşează greoi pe scaun, care scârţâie din încheieturi.

Clinchetul sticlei de coniac învioră atmosfera.

Lichidul auriu umplu paharele în timp ce recipientului îi mai rămase numai de-un deget.

- Pentru prietenie şi artă! toastă sughiţând, şi buzele ţuguiate sorbiră licoarea cu preţiozitate.

Limba luă de pe buze roua rămasă şi cu un plescăit, savoarea se încoronă pe sine.

Strâng tuburile şi le fixez capacele.

La întâmplare.

Chiar dacă nu se potrivesc.

Apoi le învelesc într-un ziar şi le fac pachet.

Pun dopul sticlei cu ulei de in.

Cu cârpa multicoloră îmi şterg degetele.

Toate încap în servietă.

Abia acum îmi îndrept spatele şi mă aşez pe celălalt scaun.

Ne privim.

Ochii tulburi în faţa mea.

De oboseală, cu cearcăne şi pungi pe faţa buhăită.

Dar cu un aer intelectual din cauza ochelarilor cu rame aurite.

Buzele fine, scăpate într-un rictus dispreţuitor, te ţineau la distanţă.

Sorb din pahar cu prudenţă.

Gustul neplăcut mă face s mă strâmb.

Ceea ce nu-i scapă juristului.

Şi replica mă fixează într-o categorie mult inferioară:

- Tot amator ai rămas!

Într-adevăr, în privinţa băuturii niciodată nu voi ajunge profesionismul.

- Hai să vedem capodopera! şi mai luă prin pâlnia absorbantă o doză de elixir.

Mă ridic cu vioiciune de la loc.

Oare ce voi vedea?

Oare ce vom vedea?

Iau cu grijă cartonul diform, deschid uşa spre holul întunecos, pătrund în mica bucătărie, când, din spate, mă urmăreşte îngrijorarea din glasu-i:

-Ce faci, unde mergi?

Îi răspund, fără să mă întorc, aproape strigând:

- Ai răbdare, o să vezi!

Întorc tabloul şi-l reazem de peretele întunecos al bucătăriei, apoi revin, lăsând uşile deschise.

Din picioare, privim ca printr-un tunel lumina de la capăt.

Lumina care se izbeşte de carton.

Lumina care se luptă cu culorile.

De la cei 4-5 metri distanţă, cu lumina de mai căzând ca un şuvoi pe micul petec multicolor, ni se închega, vibrând, radiografia celui care mi-a pozat.

Cu părul, cam ciufulit.

Cu fruntea înaltă, brăzdată de riduri.

Cu ochelarii, neputând ascunde o privire blajină.

Care s-ar fi vrut severă.

Depinde de alcoolemie.

Cu nasul fin, susţinând ramele subţiri, încadrând lentilele bombate.

Cu puful mustăcioarei, înainte de radere.

Cu buzele, ironice, strânse într-o pungă, de unde porneau şi cuvintele preţioase şi înjurăturile grosolane.

Cu bărbia mică, având în centru oaza unei gropiţe.

Şi gâtul dilatat, anticipând gabaritul de luptător de catsh.

Toate scânteind în prim-planuri şi profunzimi care îşi schimbau locurile.

Şi direcţiile.

Ca şi cum figura învia în faţa noastră într-o cunoscută faună de ticuri, de obişnuinţe, de familiarităţi.

Pe care, în deceniile scurse, subconştientul strân-gător, avar chiar, le-a colecţionat pe toate.

Până când, descoperind prilejul, le-a înapoiat.

Vomându-le pe carton.

Prin culorile inspiraţiei.

Ale inspiraţiei de moment.

Din transa febrilă a duelului.

Dintre model şi executant.

Adică dintre pacient şi psihanalist.

În această oră matinală.

De lună mai.

De duminică.

După un chef al modelului.

Cu dregerea medicinală a coniacului.

- E teribil!! aud exclamaţia aprobatoare a criticului.

Şi, ca o încununare a orgoliului satisfăcut, urmă ultimul clinchet.

Aşezaţi apoi pe scaunele apropiate, în minutele următoare, până m-am chinuit cu paharul meu, am disecat portretul.

Portretul fovist.

Portretul stărilor scoase de la naftalină.

Care pulsau înaintea noastră, acolo jos, în bucătăria igrasioasă.

Cu sticla şi paharele golite.

Cu feţele luminate de satisfacţie.

Cu buzele răsfrânte în încântarea acestei treziri.

Fără cuvinte.

Până, privind ceasul, care arăta apropierea amiezei, am tresărit.

Vraja risipindu-se, am înaintat spre tablou, acum o mâzgăleală de petece colorate, l-am prins de margini şi, cu restul de ziar, l-am înfăşurat şi legat cruciş, cu un capăt de sfoară.

Aduse de acasă.

Pregătite din timp.

Cum procedam de obicei cu fiecare tablou.

- Când mi-l dai să-l atârn în dormitor? mă întrebă, cu părere de rău, procurorul.

- Când mă voi sătura de el, privindu-l! i-am răspuns râzând, cu gândul deja la rama simplă şi la locul de deasupra bibliotecii.

Urc treptele şi pătrund în grădină.

Lalele înflorite se clatină sub adierea unui zefir.

Frunzele de liliac împrăştie o mireasmă dulceagă.

Un fluture galben, de lămâiţă, se lasă pe o zambilă.

În spate, din prag, umbrit de uşă, mai aud întrebarea:

- Când te mai văd?

Răspunsul, un simplu ridicat din umeri.

Cu servieta într-o mână, cu tabloul în ziar în cealaltă, pilotez pe aleea de pietre, cobor panta uşoară a Cetăţuii şi treptele spre poarta de fier.

Scârţâitul ei, jalnic şi de data aceasta, este edificator.

Pentru ceea ce las în urmă.

Aerul curat, cu miros de pământ umed şi verdeaţă, îmi aminteşte de aversa de azi-noapte.

Şi de ceaţa uşoară din zori.

Acum, căldura şi vaporii întreţes o stare de exuberanţă.

Produsă şi de tablou.

Abia aştept să-l atârn pe perete!

În galeria începută.

Străzile aproape pustii mă eliberează de tensiunea pictării.

De căutarea personajului în eter.

Şi de materializare a lui.

Cu intrarea şi ieşirea neobişnuite.

În lumea căutărilor.

Şi a surprizelor.

Inspiraţia.

Mă apropii de centru.

Clădirea Judecătoriei în stânga, cea a Hotelului în dreapta.

Două umbre de pietoni pe trotuare.

Se apropie podeţul de peste pârâul Turenilor.

Lumina cade în cascade.

Plantele irump în verdele crud.

Pământul răspunde cu braţe de vapori.

Şi, în beţia primăverii, ceva neobişnuit mă opreşte pe trotuar.

Ceva nemaivăzut ziua.

La amiază.

Doi lilieci!

Mici.

Şi negri.

În duo de balet.

Aerian.

Zburător.

În cercuri.

În cercuri rotitoare.

Prin aer şi pe sub pod.

Stau locului.

Şi mă minunez.

Uit de tablou.

Uit de luna mai.

Uit de duminică.

Cele două făpturi se ridică în aer şi se pierd în gol.

Trecând pe sub podeţ, revin peste balustradă şi se înalţă.

Nu mult.

3-4 metri.

Tot împreună.

Într-o joacă parcă.

Apropiindu-se şi îndepărtându-se.

Nu suficient să scape.

Dar nici să se apropie.

În acelaşi sens.

Invers acelor de ceasornic.

Mereu coborând.

Şi mereu revenind.

Străduţa pustie.

Înainte, clădirile înalte.

Şi maşinile care trec pe şoseaua traversând centrul.

Ca un fundal.

Aici, scena.

Cu baletul celor doi solişti.

Pereche.

Dansul nupţial?

Scena.

Martorul.

Unicul martor.

În sală.

În strada transformată în sală.

Şi podul cu apa.

Ca un arc de triumf.

Prin care trec mirii.

Ajung până la mine fâlfâiturile aripilor.

Prin aerul umed.

Şi cald.

Cu lumina prin care, cei doi, realizează un curcubeu.

Un curcubeu negru.

Uneori se ating.

Şi atingerile dau nişte sunete deosebite, moi şi catifelate.

Ca nişte clopoţei în surdină.

Dar privirea fixă pierde din amănunte.

Întâi verticalele de mai departe.

Apoi balustradele şi verdele din jur.

Rămâne numai arcada semicercului vizibil.

Ca o cunună de lauri.

De lauri negri.

Care înconjoară lumina.

Trecută prin prisma de aer.

Şi care o descompune.

În culori.

În pete de culori diferite.

Aşezate într-un portret.

Un portret fără ramă.

Năpădit de vaporii stărilor.

Al stărilor care-l compun.

Vibrând.

Şi pulsând.

A doua oară.

Mult mai mare.

Şi mai viu.

Din cauza roţilor care-l învârt.

La centrifugă.

Şi mişcarea induce o transă.

În sens invers.

Acum ea mă creează.

Să fiu martor al pictării tabloului.

Din aer.

Din lumină.

Din umbre.

Din pulsiuni.

Ca şi cum strada, cu toate elementele ei, le-a înregistrat.

Ani de zile.

Ca traseu.

Ca traseu al personajului.

Cu vapori etilici.

Care au impregnat-o.

Şi, după reacţii şi filtrări latente, au ajuns la limită.

La apogeu.

La terminarea portretului.

La celălalt capăt.

La celălalt capăt al tunelului.

Unul a rămas în urmă.

Şi fotografia o păstrez în ziar.

Pentru a o atârna în muzeu.

Iar acum, portretul dilatat, aproape monstruos, ca o maşinărie perfectă, îmi stă înainte.

Cu laurii încununându-i fruntea ridată.

Şi părul zburlit.

Cu ochii anulând ochelarii.

Cu buzele lărgindu-şi dispreţul.

Pentru lume.

Pentru existenţă.

Dar, cu trădarea bărbiei.

Şi a gâtului cât strada.

Care-l aduc în lume.

Care-l readuc acolo unde vieţuieşte.

Aşteptând, mereu, lângă instalaţia alambicată.

Cu paharul în care picură otrava.

Pe care, ca drog, tremură să o soarbă.

Un chiţcăit!

Şi brusc tabloul dispare.

Din pânza luminii reapar clădirile, strada, verdeaţa, cerul albastru.

Şi pietonii care se minunează.

Exclamă.

Iată, paşii mei pornesc.

Trec podeţul, în timp ce din dreapta se înalţă liliecii, în zborul lor împletit.

Sfâşiu pânza portretului şi, cu paşi uniformi, mă îndrept spre staţia de autobuz.

Să ajung acasă.

Să rabd până se usucă tabloul.

Să-l înrămez.

Să-l atârn pe perete.

Deasupra bibliotecii.

Şi să-l privesc mereu, ca şi pe celelalte.

Pe celelalte pictate şi pe cele care vor urma.

Până atunci, aici, cu mine, încă umed, ca un nou născut, portretul procurorului rabdă ziarul care-l acoperă.

Aşa cum cel real, în carne şi oase, rabdă cotidianul care-l acoperă.

Urc în autobuzul pustiu.

Scurta călătorie parcă nu se mai termină.

Privirea, dincolo de orizont, caută culori.

Caută culorile portretelor viitoare.

Ele nu vor întârzia să apară.

2001