#04 Vânătoare de evrei

de V. Umbreanu

Veneam mai des acasă.

De la moartea tatei.

La fiecare a doua săptămână, trenul de la amiază mă purta pe traseul obişnuit.

Pe traseul cunoscut în aceşti ani.

În aceşti ani de admiteri la facultate şi acum, de student.

Toamna şi-a intrat în drepturi.

A brumat de câteva ori şi în explozia de culori, ochii nu se mai satură să privească.

Să privească şi să admire inundaţia de nuanţe.

Aproape din toate gamele prismei.

Iată salcâmii, cu frunzele de un galben diluat, cum îşi golesc tulpinile.

Sau roşieticul tufelor de sânger.

Sau nucii, din curba spre primul tunel, cu pete de la galben la maro-roşcat.

Apoi ierburile din mirişti şi fâneţe.

Cu câte o străfulgerare albastră a ultimelor petale de cicoare.

Sau holdele de un verde-crud.

Stau pe culoarul vagonului, rezemat de bară.

Din compartimente, puţinii călători, dau rulajului feroviar un zumzet suplimentar.

Stau singur şi gândurile libere, în zborul lor natural, însoţesc orizontul.

Şi norii, călătorind pe marea albastră.

Împrăştiaţi, pe calea lor de migraţie spre răsărit.

Intrăm şi ieşim din tunele.

Culoarul se animă.

Întâi cu zgomotul uşilor rulante dintre vagoane.

Care depăşeşte zăngănitul sacadat al trenului.

Apoi pătrunde un călător, difuz pe ecranul meu, centrat în depărtare.

Nu mă întorc, dar cu paşii pe care-i face, îmi dau seama că se opreşte în dreptul fiecărui compartiment.

Poate căutând pe cineva.

Când se apropie, mă lipesc strâns de bara ferestrei, lasându-l să treacă.

Dar, timpul alocat pentru aceasta a fost exagerat prelungit.

Cu toată nepăsarea mea afabilă, neutră, politicoasă, i-am înregistrat razele privirii izbindu-se de blindaj.

De blindajul cu care rezist în lume.

O lume violentă şi dură.

Nu pentru fiinţe sensibile.

Dar…

Abia după ce mi-a studiat profilul s-a strecurat prin strâmtoare şi a trecut.

A trecut dar n-a mai continuat căutarea.

Ci s-a oprit lângă mine, privindu-mă.

Abia atunci părăsesc poziţia rigidă şi îi fac faţă.

Înalt, aproape cât mine, dar puţin mai robust.

Sacou şi cravată.

Geantă diplomat.

Început de chelie.

Păr şaten, cu fâşii cărunte.

Buze zeflemitoare, puţin răsfrânte.

Nas proeminent.

Ochi cenuşii, cu privire sfredelitoare.

Portret robot negativ.

Mă reîntorc spre peisaj, când lansează cuvintele.

De politeţe formală.

Că doreşte să-mi pună o întrebare.

Mirat, întorc numai capul, când continuă:

- Dar, fiţi sincer!

Cine este?

Ce doreşte?

Trec prin calculator toate datele vizibile.

Şi cele de substrat, care răzbat din ansamblu.

Pe ecran, zero.

Atunci?

Observ reacţiile lui la ce poate figura mea să exteriorizeze.

- Da? întreabă, însoţit de o ridicare a unei sprâncene.

- Cât pot fi de sinceri doi necunoscuţi, răspund în sfârşit.

Apoi, cu un rânjet eliberat dintr-un buncăr, lansează întrebarea, ca o rachetă V-2:

- Aşa-i că sunteţi evreu?

- După ce ne recunoaşteţi? pun prompt răspunsul printr-o întrebare neangajantă.

Îmi vine să râd, dar gravitatea aspectului mi-l îngheaţă în faşă.

Nu apuc să meditez că şi vin argumentele.

- După nas, în primul rând!

- Apoi, după forma buzelor, după profil şi după aspectul general! Încheie dizertaţia.

Râde satisfăcut în timp ce privirea scapă câteva fulgere.

Dinţii, ca un ferestrău.

Buzele, catapultă.

Care lansează cuvinte implacabile.

Şi, întreaga forţă pe care o degajă, în slujba unui ordin, m-ar dizolva în neant.

Iar ca epitaf, completează decisiv:

- Nu vă puteţi ascunde de noi!

Şi fără alte cuvinte, se întoarce şi pleacă pe culoar.

Reluându-şi căutările prin compartimente.

La vânătoare.

La vânătoare de evrei.

2001