#03 Cursul de zoologie

de V. Umbreanu

Mă trezesc primul.

Din nou.

Colegii de cameră dorm.

În poziţii care de care mai contorsionate.

Încă nu dau păturile de-o parte.

Mai gust căldura de sub ele.

Sunt odihnit, am dormit bine.

Abia de câteva nopţi am scăpat de maşinile care-mi băteau în creier.

De la fabrica de cuie, de unde am evadat de peste un an.

16 maşini care m-au chinuit şi dupq ce am reuşit la facultate, noapte de noapte, cu zgomotele infernale.

Ca nişte guri lacome şi veşnic flămânde.

Care trebuiau hrănite cu sârmă.

Ca să scuipe cuie.

Dacă zilele eram ocupat cu toate activităţile studenţiei, în schimb serile, în liniştea de dinaintea somnului, apăreau din neantul pânditor.

Cu ţăcănitul lor înnebunitor.

Cu zăngănitul lor caracteristic.

Iar dimineţile după trezire, erau iarăşi prezente.

Ca nişte supraveghetori din lagăr.

Din memoria blestemată.

Dar minunea s-a petrecut:am scăpat.

Sar din pat şi mă reped la spălător.

Nu sunt primul dar nu-i înghesuială.

Când revin în cameră, cu prosopul şi celelalte ustensile, colegii, treziţi, intră în program.

Azi toţi vor lua micul dejun la cantină, aşa că, voi servi doar raţia mea.

Azi voi flămânzi.

Până la masa de amiază, după ora 14.30, îmi vor ghiorăi intestinele.

Mă voi simţi stingherit, când ceilalţi se vor întoarce spre mine.

Şi că voi pierde firul expunerilor.

Şi că voi trece prin stări de slăbiciune.

Mai ales că, mulţi dintre colegi, îşi vor cumpăra sandvişuri în pauzele dintre cursuri.

Eu nu am bani pentru aşa ceva.

Acasă o ducem prost şi banii de buzunar mi se termină repede.

Chiar dacă iau şi 30 de lei din bursă.

Cărţi, filme, meciuri de fotbal, toate costă.

Şi mereu sunt fără bani.

Gândurile acestea mă urmăresc pe drumul spre cantină, în timpul meselor, în pauze.

Ca şi acum.

Când ies din cantina complexului "Haşdeu" şi mă grăbesc, înfrigurat din cauza ceţii de noiembrie, spre "Amfiteatrul de zoologie" pentru cele două ore de curs.

Intru grăbit, salutând pe unii colegi "externi" şi urc spre locul meu, lângă ultima fereastră.

Mai sunt câteva minute înainte de a intra profesorul.

Îmi aşez pardesiul uzat, pachet, lângă mine şi scot din servieta învechită caietul de notiţe.

Pregătesc în grabă creioanele şi guma.

Ascut cu briceagul mamei minele.

Sala se umple.

Vocile corului şi câţiva solişti. Aceiaşi.

Eu stau în banca mea şi urmăresc spectacolul.

Ca de obicei.

Uşa se deschide şi intră Profesorul.

Înalt, robust, vesel, popular, simpatic.

Profesorul de zoologia vertebratelor –Victor Pop.

Ne ridicm în picioare şi ne aşezăm.

Rumoare.

O remarcă plasată către colegii din primele rânduri a stârnit râsetele acestora.

Şi profesorul râde.

Aşa se face intrarea în cursul vertebratelor.

Toţi ascultă, privesc şi scriu.

Ca de obicei.

Numai eu nu pot.

Nu mai pot.

Ca de atâtea şi atâtea ori, când nu scăpam nici un cuvânt.

Dintr-o dată privesc amfiteatrul vast ca un străin.

O detaşare, o distanţă, mă fac să văd colegii de care nu mă mai leagă acelaşi timp.

Caietul, creioanele, gumiţa roasă, briceagul, acum mi-s de nefolosit.

Prins în nişte fire invizibile, fără să mă pot zbate, doar gândesc.

Mă pot urmări, mă pot studia, pot urmări evenimentele din jur, dar fără să pot interveni, nu numai asupra altora, dar nici asupra mea.

Ceva se întâmplă.

Privesc pe fereastră şi dimineaţa umedă şi difuză parcă este a altui mediu, a altei planete.

Fac eforturi să fiu atent.

Profesorul este tare departe şi seamănă cu un manechin bine acordat.

Vocea, sunetele, estompate, trec printr-o peliculă care mă izolează.

Vederea mi se pare numai a unor mecanisme pur fizice.

Iar ceasornicul biologic, oprit sau foarte încetinit, îmi scapă atenţiei.

Toate aceste senzaţii noi, cu totul deosebite, îmi dau o încordare deosebită, dar care totuşi nu îmi creează o stare de panică.

Sau nu încă.

Pot face mişcări ca în transă.

Atât.

Colegii din jur au sesizat că nu iau notiţe.

Eu, care aveam caietele complete, cu un tip personal de stenografie, la care apelau pentru completări sau chiar să înveţe.

Buzele lor, care cred că lansau întrebări în şoaptă, le văd cum se mişcă, dar fără să aud ceva.

Privirile lor, ocazionale, la fel de întrebătoare.

La fixitatea mea, cred că diagnosticau o stare de moment de preîmbolnăvire.

Oricum, m-au lăsat în pace.

Chiar şi pauza a trecut cu aceeaşi lentoare şi detaşare, dar, cu toate sforţările, nu reuşeam să-mi revin la luciditatea necesară.

Degetele frământau parcă obiectele.

Privirea căuta puncte de sprijin.

Corpul aproape înţepenit se apropia de instalarea unei dureri surde.

Când, dintr-o dată, starea explodă!

Recăzut pe banchetă, simţeam spătarul de lemn lustruit, cu ridurile paralele, acut.

Urechile sensibilizate percepeau sunetele, care izbeau timpanele.

Privirea vie, lacomă din nou pentru fenomene, absoarbe culorile, mişcările, formele.

Conştientul, ca un nou-născut, era stăpân pe situaţie.

Am încercat să iau notiţe, dar după câteva cuvinte, cele două ore expirând, m-am trezit buimac în efervescenţa plecării spre altă sală, spre altă specialitate.

- Ce-ai păţit? mă întreabă colegul C. din dreapta mea, eşti bolnav?

- Nu ştiu, n-am putut să mă concentrez deloc!

O sfârşeală îmi inundase teritoriile şi în febra plecării, rămâneam în urmă cu toate.

Pânq mi-am strâns rechizitele.

Pânq m-am îmbrăcat cu pardesiul în brăduleţ şi mi-am înfăşurat fularul roşu, până mi-am plasat basca, sala aproape se golise.

Intrat de-acum în cursul orarului zilnic, fără să mi se mai întâmple ceva, nici nu ştiu cum ziua a luat sfârşit.

Orele de curs până la masa de prânz.

Orele de laborator până seara.

Cina de la cantină.

Totul în desfăşurare automată, ca piesele bine unse ale unui ceasornic.

Seara, în locul liber din caiet, mi-am completat lecţia "scăpată" de la colegul de camerq, C.

Apoi m-am culcat, mai devreme.

Şi din cauza stării de oboseală a unei zile foarte încărcate.

Şi din cauza stării unei tensiuni reminiscente.

A unei îngrijorări prevenitoare.

Totuşi, am dormit "buştean", căci dimineaţa eram odihnit, fără urme vizibile, din ziua precedentă, cu "golul de timp" incipient.

După rapida etapă de pregătire matinală, îmbrăcat, cu servieta în mână, înhaţ 3 bonuri de mic-dejun de la colegii care nu renunţă la dulceaţa somnului de dimineaţă şi treversez coridorul etajului III, cobor în trombă scările şi cknd să trec prin hol şi să ies în aerul de noiembrie şi să mă grăbesc spre cantină, portarul, nenea G., mă strigă, ieşind din camera sa.

Oprit chiar între uşi, îl văd cum vine cu un bilet împăturit.

Îl salut şi, în loc de răspuns, îmi zice:

- Ţi-a lăsat un văr, dis-de-dimineaţă, biletul ăsta, spunând că-i ceva urgent!

Nu ştiam care văr şi ce urgenţă îmi comunică, bineînţeles.

Dar, din subconştient, un val se ridica la orizont.

Cu strângerea de inimă de dinaintea unei surprize, cu gândul conştient acum la ziua precedentă, desfac bileţelul pe loc.

Portarul, ducându-se în biroul sţu, citesc tremurând următorul mesaj.

"Vino acasă, tata grav bolnav. Mama."

În momentele acelea nu m-am simţit deloc fiul părinţilor mei, atât de puternic a fost mesajul!

Dar nu cel vizibil şi direct, semnat Mama.

Ci cel din substrat.

Cel pe care-l ştiam deja din ziua cu "căderea în gol", cu "zbaterea în neputinţă", cu "insula semiconştientă".

Parcă trăiam şi jucam, în acelaşi timp, într-o piesă reală, rolul dublu, de psihiatru şi de detectiv.

Dar implicat, în aceiaşi măsură şi în evenimentele tragice ale familiei.

Pentru că mesajul, în aparenţă prevenitor, în fond îmi comunica brutal un eveniment capital.

Petrecut în ziua precedentă.

În orele "răpirii" mele din program şi din conştienţă.

Ştiam clar că, în acele minute agonizante, Tatăl meu a trecut prin chinurile unei întâmplări care i-au adus moartea!

Tatăl meu nu fusese bolnav niciodată.

Deşi, mai mic de statură decât mine, era mult mai robust şi mai puternic.

Şi sănătos tun!

Aşa că, la ora când citeam cuvintele scrise pe bilet, Tata, mort, mă aştepta acasă.

Acesta era înţelesul descifrat al mesajului, faţă de care Mama, distrusă sufleteşte, a avut totuşi tactul de a mă preveni.

De a-mi da timp ca, în neliniştea pe care o voi trăi, să mai existe o frântură de speranţă.

Draga de Mama!

Trezit la noua realitate, abia acum descopeream că, cele câteva momente de transfiguraţie, între uşi, obligam şuvoiul studenţiei să se despartă în două braţe de curs, în drumul lor spre program.

Dar programul meu se schimbase.

Urc scările până la camera mea, unde colegii mei savurau rămăşiţele somnului şi, anunţându-i că trebuie să merg acasă pentru nişte probleme familiale, le restitui bonurile de masă, şi ale lor de mic-dejun şi ale mele pentru următoarele două zile.

Şi iată-mă părăsind căminul.

Îndreptându-mă spre căminul Conservatorului, unde sora mea era studentă la secţia canto-pian.

Străduţa din centrul oraşului, cu zidurile igrasioase, cu intrări în locuinţe erodate de secole.

Rog o studentă să urce la etaj şi s-o anunţe pe sora mea că o aştept jos.

Coboară în grabă, îngrijorată şi ea de bileţelul înmânat la aceiaşi oră matinală.

O aştept până se îmbracă, să plecăm la gară împreună.

Trec minutele cu gânduri la ce ne aşteaptă.

Ce schimbări vor interveni în viaţa noastră.

Cum le vom face faţă.

Ce s-a întâmplat, de fapt.

Roiuri de gânduri în sala fără ieşiri a creierului.

În sfârşit, coboară.

Plecăm pe jos spre gară.

Să ne revenim din surpriză.

- Cum să fie tatăl nostru bolnav? pune problema sora mea, care ştia şi ea foarte bine sănătatea de fier a părintelui nostru.

- E mort, aplic brusc sentinţa!

- A murit ieri dimineaţă între orele 8 şi 10!

- Cum poţi să spui aşa ceva, de unde ştii? a fost replica ei normală.

Întoarsă spre mine, oprită pe trotuar, cu faţa desfigurată de gravitatea surprizei, de supralicitarea mesajului din bilet, cu lacrimile care se desprindeau dintre pleoape, sora mea era durerea întruchipată.

Abia atunci porneau şi în mine să izvorească, de undeva, primele lacrimi.

Dar, cerul a rămas uscat.

Doar o strângere de inimă m-a avertizat că nu sunt nici psihiatru şi nici detectiv.

Că sunt chiar fiul Tatălui meu.

Pornind din nou la drum, mai uniţi în durerea noastră comună, am început să-i povestesc aventura atemporală, covârşitoare a dimineţii precedente.

Cu explicaţia logică a evidenţei fenomenului de telepatie.

- Nu cred, a concluzionat din nou ea.

- O să vedem acasă, am încheiat discuţia.

Nici nu ştim cât am stat în gară până la urcarea într-un tren, cum a decurs călătoria de aproape două ore.

Numai la coborâre, în mica noastră gară provincială, când ne-a venit în întâmpinare, plângând în hohote, tanti Ş., una dintre colegele şi prietenele Mamei, am avertizat-o cu privirea plină de subînţeles, pe sora mea, de adevăr.

Aşa, toţi trei, am ajuns acasă, în casa veche de sute de ani, acoperită cu trestie şi paie.

Mama era plecată cu treburile legate de înmormântare.

Bunica mea plângea neconsolată.

Sora mea, plângând, i s-a dus în braţe.

Mătuşa mea, sora bunicii, mult mai bătrână, nu era conştientă de tragedie.

Am vrut să-l văd pe Tata.

Ştiam că este în noua casă, neterminată şi nelocuită încă, din fundul grădinii, spre cealaltă stradă.

Tanti Ş. a venit cu mine prevenindu-mă că n-o să-l pot vedea, nici pentru ultima oară, sicriul având capacul pus şi bătut în cuie.

Bănuiam de ce.

În chinurile morţii, criminalii l-au torturat şi l-au omorât.

După o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Într-o locuinţă străină, la marginea oraşului, după spusele prietenei noastre plângând întruna.

Şi, continui eu, în gând, în dimineaţa când îmi comunica predarea ştafetei.

Stăm în faţa sicriului acoperit.

În camera fără nici o mobilă.

În casa în care n-am apucat să locuim.

Iată, Tatăl meu este primul care o ocupă, sfinţind-o prin moartea sa.

Lacrimile curg în lanţuri vii.

Dar numai în carstul interior.

Glasul nu poate scoate nici un sunet.

Simt braţul MAMEI cum mă strânge din spate, de-o parte.

De cealaltă, un braţ al surorii mele.

Tanti Ş., discretă, a ieşit şi ne-a lăsat singuri.

Singuri, dar uniţi în faţa morţii.

x x x

P.S.

În lunile care au urmat, în cadrul procesului cu cei 3 criminali, s-a menţionat şi declaraţia lor cum că victima

şi-a strigat de mai multe ori fiul, în ajutor.

2001