#02 Nicoleta

de V. Umbreanu

Cimitirul era aproape pustiu. O femeie în doliu curăţa la un mormânt, iar undeva în spate, pete colorate în mişcare sugerau prezenţa câtorva persoane.

Se apropia înserarea şi mă grăbeam spre morminte pentru a le pregăti de "luminaţie". Drumul părea un labirint din cauza mormintelor înghesuite şi nearanjate. Aerul rece îl despicam cu viteza mea de vedetă rapidă.

Ajuns, am început să sap cu hârleţul, dar după câteva minute, m-am întrerupt, să-mi scot haina şi cravata şi, numai în cămaşă, cu mânecile răsucite, răsturnam vioi pământul maroniu, mărunţindu-l în acelaşi timp.

Curentul dinspre râu trecea prin cămaşa subţire, dar, lucrând dârz şi eficient, simţeam un început de transpiraţie.

O mişcare uşoară mi-a atras atenţia şi întrerupând lucrul, m-am trezit lângă bordură cu o fetiţă de 5-6 ani, îmbrăcată într-un pardesiu pestriţ şi acoperită pe cap cu o căciuliţă croşetată.

- Pe cine aveţi aici, nene?

Cu mâinile în buzunarele mici ale pardesiului, cu privirea liniştită şi sigură, părea cineva într-o inspecţie plăcută. Ochii mari, poate albaştri-verzui, poate cenuşii, păreau totuşi ai unei alte persoane. Mai mature. Mai pătrunse de unicitatea locului prin care îşi făcea rondul.

"Pe cine aveţi aici, nene" nu era o întrebare formală, pe care s-o pui primului întâlnit şi nici să nu aştepţi răspunsul.

Pentru că, deşi în aparenţă preocupată de ceva, punând întrebarea s-a oprit, a cântărit locul, situaţia şi persoana şi, din cauza surprizei mele, aştepta răspunsul.

Dându-i-l, n-am făcut altceva decât să-i ofer o cheie, cheia pentru o uşă în care să pătrundă cu încredere. De care m-am convins ulterior.

Punând întrebarea şi aşteptând răspunsul, chiar puţinul timp cât l-a avut de aşteptat, poate nici 1-2 secunde, acest moment a fost suficient pentru amândoi să ne cunoaştem, aş putea îndrăzni să spun, instantaneu. Naturaleţea unei asemenea reacţii reciproce este de domeniul chimiei şi fiziologiei, nicidecum al socialului.

Primind răspunsul, a evaluat dimensiunile mormintelor, acum comune din cauza lucrărilor de pregătire, şi, poate satisfăcută, s-a întors şi s-a îndepărtat prin mulţimea mormintelor.

Poate că aş mai fi rămas privind-o cum se descurcă printre atâtea morminte dacă nu m-ar fi zorit înserarea şi frigul.

Răsturnând brazdă după brazdă şi greblând din când în când, mă apropiam de jumătatea patrulaterului când, din nou, se opri lângă mine.

- Tot aici sunteţi?

Dar n-au trecut decât câteva minute, şi chiar dacă aş fi lucrat cu viteză mai mare tot n-aş fi avut cum să termin lucrarea şi să dispar în necunoscut!

Lămurind-o în câteva minute asupre stadiului activităţii mele şi în timp ce mă privea oarecum distant, apoi foindu-se într-o parte şi în alta, poate puţin jenată de prezenţa mea încă acolo, am avut revelaţia timpului care i se scurge acestei păpuşi mature, trimisă din altă lume să inspecteze un cimitir anonim şi intrând în contact cu un necunoscut. Diferenţa de timp dintre Ea şi mine părea netă în favoarea ei. Ca dintr-un somn adânc sau după ani de viaţă, mă putea cineva întreba "Tot aici sunteţi" în timp ce, îndârjit în munca mea, am îmbătrânit cu câteva minute.

A venit vremea să pun şi eu o întrebare:

- Cum te cheamă?

- Nicoleta (şi nu mai ştiu cum ).

Eu am reţinut doar Nicoleta. Celelalte cuvinte, cu prenumele secundar şi cu numele, n-au rămas în memorie de la început. N I - C O - L E - T A. Silabele fiecărui cuvânt rostit de ea sunau ca nişte cristale montate perfect în diademe sonore. Promptitudinea şi siguranţa, dar şi o uşoară teamă, sesizată acum pentru prima dată în glasul ei, m-au făcut să reaud şi să reconsider întrebările anterioare, cercurile deplasărilor ei în jurul unui loc sau al unui eveniment, în centrii cărora, întâmplător numai, poate, găsindu-mă şi eu.

Şi iarăşi Nicoleta, după o linişte densă între noi, s-a îndepărtat în penumbra cimitirului, acum populat de umbre mişcătoare şi lumânări aprinse.

Săpând înainte, n-am putut să o petrec pe Nicoleta cu radarul meu vizual ca pe un odor nemaivăzut. Finalul lucrării şi răcoarea tot mai penetrantă a aerului m-au preocupat total. Doar dâra Nicoletei, ca o cometă tot mai departe, dădea acşiunii o febrilitate nemaitrăită.

Şi chiar când să termin, Nicoleta apăru din nou, în acelaşi fel, cu paşi lini dar siguri, cu mâinile în buzunarele pardesiului, cu căciuliţa ei croşetată, dar cu privirea îngândurată, întrebătoare, postată înaintea cuvintelor, pe care le aşteptam să le rostească.

- N-aţi văzut o femeie cu palton albastru? E tuşa mea, pe ea o caut.

A rămas, de data aceasta, doar atât cât să-i răspund că nu. Preocupată, grăbită, s-a îndepărtat printre morminte, căutând şi apoi strigând-o: TUŞĂ, TUŞĂ!

M-am întors surprins şi am făcut câţiva paşi să o pot urmări, în mersul ei aparent liniştit, pentru că în glasul ei care repeta încă, nu numai în memoria mea adâncă "tuşă, tuşă", se simţea o nuanţă nouă de disperare.

- Tuşă, tuşică, se auzea tot mai slab, departe, în cimitir.

Două lacrimi am simţit în ochi, în locurile în care, privind câteva clipe înainte, Nicoleta mi-a pus ultima întrebare:

„N-aţi văzut o femeie cu palton albastru, e tuşa mea, pe ea o caut".

Îmi venea să las lucrul, să merg şi eu prin cimitir şi, alături de Nicoleta, să strig:

TUŞĂ, TUŞICĂ!

Terminând aranjarea mormintelor de familie, şi după ce m-am îmbrăcat şi mi-am legat uneltele, am stat şi-am ascultat, să mai aud o dată glasul Nicoletei. Dar numai liniştea şi ţiuitul creierului meu în tensiune.

Şi lumânările licărind, poate şi deasupra celei pe care o voce timidă. dar disperată, o strigă din altă lume: TUŞĂ, TUŞICĂ!.

1984