#01 Sub masca lumii

de V. Umbreanu

Toate au aparenţa unei secţiuni. Deşi a existat o curgere în care faptele s-au legat normal unele de altele, parcă prea brusc, reluam SCRISUL ACESTA. Şi totuşi, dacă e vorba de o cicatrice a cărei zvâcnire mai are semne intime de durere, ca un fulger sub orizont, SCRISUL ACESTA ar putea s-o aline.

Iar dacă e vorba de o trecere, ca de la amorf la cristal, atunci fie să aibă rol de catalizator.

Şi atunci, chiar dacă se pune problema câte unui pretext, el n-are nici ponderea unui fluture, pentru noi care privim mai departe.

Numai cei care SUNT SINGURI în marele univers, pe care şi-l tot creează, au nevoie de ACESTE CUVINTE.

Iată, lângă fereastră plopul foşneşte, prefigurând zilele împreună.

Undeva unde să putem fi naturali.

Poate această naturaleţe să aibă rezerve, să nu apară decât târziu.

Sau să n-o recunoaştem în felul ei bizar de A SE MATERIALIZA.

Cu ce semne s-o recunoaştem?

Cum să ne integrăm în starea-i?

Cum să putem rămâne de fapt liberi, ca înainte?

Pentru că o adevărată naturaleţe include păstrarea unei libertăţi spontane, fără să pară frivolă sau egoistă.

Iată, norii cumulo-nimbus trag fulgere peste tot ce stagnează.

Ei ne aduc marile veşti ale Oceanului de care ne apropiem numai în vis.

Şi noi îi citim codul pe nerăsuflate chiar dacă ne e teamă, atât cât să facem primul pas.

Acest pas neutru este semnul impulsului, solid ancorat în ţesătura alcătuirii noastre, pe care ne putem desface ţelurile.

Norii se risipsc în multe feluri.

Dar desfăşurarea lor ne poate degaja de o reţinere care ar viza chiar ÎMPLINIREA.

Mă prefac în rază de soare şi cad prin fereastra norilor.

Iată, nu mai faci plajă şi norii şi-au lipit spărtura.

x x x

Am zdrobit între dinţi strugureii şi parcă sunt zile din trecut.

Cu aromă discretă şi cu gust de acizi.

M-am gândit la operaţia aceea CÂND AI DEZINFECTAT BISTURIUL.

Cum poţi regreta o reuşită?

Cum te învinuieşti de un miracol, când, şi aşa, lumea îşi creează numai surogate?

Ori poate ţi-e jenă că-mi sunt probele oglinzii unice?

Nu putem trăi chiar aşa de izolaţi încât să nu ne oglindim unii în alţii şi nici aşa de aproape încât să riscăm cioburile.

Oricum, dacă există afinităţi, ele vor duce la înţyelegere. Şi chiar dacă voinţa uneia din părţi îşi are alte măsuri, intervine întâmplarea (ca de atâtea ori).

Chiar numai aceasta şi este o şansă.

x x x

Poate şi VÂRSTA să pună o mască şi estetica tinereţii s-o divulge.

Atunci depărtarea este un leac la care bunul simţ apelează fără să roşească.

Şi-atunci cel care o poartă, învinuit şi că priveşte ăn oglindă şi că o poartă ca pe-o colivie, în care iată, prinde un surâs, ajunge clovnul insistenţei.

Revenirile lui au ceva cu peţitul, cuvintele uneori forţează nota iar tăcerile se demască penibil.

Şi nu i se spune adevărul pentru că el încă nu există.

x x x

Ei da, a căzut oglinda şi nici nu s-a spart.

Dar degetele au tremurat ridicând-o şi rotiţele dinţate ale unei posibilităţi au prins să se angreneze. Zarurile au fost aruncate. Le bănuiai, dar nu-ţi venea să recunoşti. N-aveai experienţă să fii sigură.

Atunci ţi s-a adâncit primul rid.

Visul meu nu era cu o mireasă.

Dar nici departe de ea.

Parcă eram într-un oraş, pe o stradă şi te-am întâlnit, cu privirea ta adâncită în gol, cu totul degajată de neplăcerea unui examen.

Senzaţia mea, de împlinire a tuturor dorinţelor, de ajungere la mal, de terminare a unei escaladări, de găsire a TINEREŢII FĂRĂ BĂTRÂNEŢE şi A VIEŢII FĂRĂ MOARTE a provocat trezirea şi trăirea unor clipe de-o feerie unică.

Ore şi zile a dăinuit parfumul acelui vis, care se poate să fi fost simultan visului tău cu "mireasa".

Felul natural cum m-ai luat de braţ şi am continuat drumul, privindu-ne, nu-şi are egal în realitate.

Din păcate.

Sau cine ştie?

x x x

Am vorbit despre suporturi, că ţelurile şi faptele, chiar şi cele de mică întindere, nu se realizează fără o bază concretă căreia îi spun suport. E prea sec să explici astfel ceea ce închini existenţei altuia. Dar ca să nu pară prea dulceag am ales modelul acesta.

Existenţa unei persoane care să te inspire, căreia să-i gravitezi pe orbită, chiar la mare distanţă, chiar în veşnică umbră, chiar fără asentiment, duce la încununarea creaţiei.

Bineînţeles, este vorba de o iubire fără margini, fanatică, dar discretă până la autodistrugere.

Şi cu cât distanţa între întâlniri este mai mare cu atât comunicarea este mai trainică.

Este ţi logic, pentru că nu intervin micile nepotriviri care duc, în cupluri, la marile divergenţe.

E adevărat că pot interveni paraziţi, meteori care să perturbe legăturile, realizările, dar numai în defavoarea celui mai în vârstă. Pentru că, deşi mai priceput în reparaţii, este mai aproape de doza mortală, care se întregeşte prin acumulări. Şi efectul ei este instantaneu: dispariţia suportului şi începerea zilelor fără culoare, fără cuvinte.

Numai printr-o oxigenare a MĂŞTII se poate salva de dezastru.

Dar cât tact îţi trebuie să nu provoci suspiciuni, cât simţ al momentului să nu fie un gest formal.

Ce bine că mai am oxigen!

x x x

Şi totuşi, undeva se simte o pendulare, o aşteptare mobilă între două posibilităţi.

Şi oricât aş încerca să descopăr locul şi să-l arunc în aer, nu-mi reuşeşte.

În acele momente de vânătoare acerbă, când simt duhoarea de mosc, am o viziune de cancer: operez într-un loc şi apare în altul.

E bine însă că starea aceasta nu depăşeşte stadiul pur fiziologic.

Prea ar trebui să fac BĂI DE NĂMOL.

x x x

Poate că în misiunea aceasta prea am rămas cu costumul de protecţie, mă mişc mai greu, pierd unele nuanţe de sunet, de ansamblu.

Cel mai mare avantaj este că nu-mi dispare dinainte ţinta: ea rămâne pe ecran în orice poziţie chiar când starea de veghe dispare, în filme se acumulează seriale de amănunte care punctează întregul, în tot mai multe dimensiuni.

Şi când intervine o nepotrivire, de orice provenienţă, ansamblul transpare în secţiuni microtomice instantanee, lipsite de pudoare, care amintesc de visuri.

Şi sfârşesc ca şi ele în marele carusel al clipei.

1976