#18 Urmărirea

de V. Umbreanu

Era o zi de iarnă, cu ninsoare măruntă, care, din cauza viscolului, pătrundea pe lângă gulerul ridicat al paltonului.

Înaintam pe străzile orăşelului medieval şi paşnic spre centru, de unde trebuia să iau un autobuz pentru a călători spre satul îndepărtat, pierdut între dealuri, unde funcţionam ca profesor.

Se sfârşise vacanţa fără să ningă şi, abia acum, spre bucuria copiilor, ningea din abundenţă.

Trotuarele, brăzdate de urmele paşilor, brodau tot felul de labirinturi.

Din când în când, vântul se potolea, şi atunci, zăpada cădea foşnind uşor.

Cu şoşoni în picioare, cu gulerul ridicat al paltonului, cu fularul strâns bine la gât, cu căciula trasă pe urechi, cu mănuşile groase strângând geanta gri, imitaţie a pielii de şarpe, şi cu ochelarii verzui pe nas, traversam străzile ca un nou om invizibil.

Abia câţiva fulgi pătrundeau din cauza vântoaselor la obraji şi repede se topeau.

Rarii trecători mă priveau cu atenţie şi suspiciune.

Ajuns în centru şi trecând pe lângă sediul poliţiei, cu coada ochiului stâng am sesizat o mişcare a perdelei de la geam şi căutătura de după ea.

Instantaneu s-a desfăşurat acţiunea viitoare, într-o explozie mentală a evenimentelor.

Am înaintat doar câţiva paşi, până la primul stâlp de beton de la marginea şoselei şi m-am întors, făcând stânga împrejur, cât mai rigid cu putinţă. Am revenit astfel în faţa instituţiei, cu paşi egali, automaţi, până la următorul stâlp. Şi aşa, întorcându-mă iarăşi, între cei doi piloni, minute în şir, urmărind tot cu coada ochiului, când cu stângul, când cu dreptul, foiala tot mai evidentă din interior. Fără să se sfiască, alertaţi de situaţia neobişnuită, câţiva poliţişti se holbau prin fereastră şi comentau vociferând.

Ca un pescar care simte la capătul firului că a prins momeala, am întrerupt mişcarea de du-te vino a robotului, şi, cu umorul emoţiei vibrându-mi corpul, am traversat pe la trecerea de pietoni şi am intrat în restaurantul central, cel mai elegant din localitate.

Puţinii consumatori dădeau o atmosferă de rumoare în sala vastă.

O căldură plăcută te îndemna să te aşezi şi să aştepţi comanda.

Fumul de ţigară nu era dens aşa că, traversând localul, m-am îndreptat spre masa unde mai luasem loc.

Nici nu m-am aşezat bine pe un scaun, fără să-mi înlqtur recuzita, că, pe uşă a intrat un poliţist între două vârste. Ezitând câteva clipe, privindu-mă încruntat, a ocupat un loc la o masă, stingher, în exerciţiul funcţiunii.

Muşteriii, în primele minute, au încetat conversaţiile, şi, neîntâmplându-se nimic, au reintrat în normal.

Un chelner, care mă recunoscuse, a trecut pe lângă masa poliţistului, ridicând o sprânceană şi a venit să ia comanda, salutându-mă.

Am ales chifteluţe cu cartofi pireu şi murătură.

Ospătarul, zâmbind acru, mi-a recomandat să schimb felul, şoptind că chifteluţele sunt învechite.

Am optat, tot şoptind, pentru ciorbă cu perişoare.

Îndepărtându-se, şi trecând iarăşi pe lângă poliţist, acesta, cu un gest al mâinii, l-a oprit, şi au început să şuşotească mai multe minute.

Vă închipuiţi despre cine.

Fără să fac vreo mişcare, deşi începuse să-mi fie mai cald, aşteptam.

Câteva muşte s-au aşezat pe faţa de masă nu prea curată. Le urmăream cum se apropie de solniţa cu sare, căutând miezuri sau lichide.

Ospătarul a spart monotonia şi a revenit cu un coş metalic cu pâinea tăiată felii şi o lingură.

Poliţistul a făcut câteva semne cu mâinile, la care i s-a răspuns cu o ridicare din umeri.

Au mai trecut câteva minute de aşteptare.

Muştele au revenit şi planau deasupra.

Am retras în imediata apropiere toate obiectele pentru a le proteja.

Eram privit cu insistenţă.

Timpul trecea.

Zăpada topită de pe căciulă, împreună cu transpiraţia, au început să se scurgă pe faţă.

Nu făceam nici o mişcare să le înlătur.

Răbdam şi urmăream, pe după ochelari, tot cu coada ochiului, frământarea agentului.

Care nu-şi justifica prezenţa.

Dar iată chelnerul cu farfuria aburindă într-o mână şi cu un şervet mototolit în cealaltă.

Se apropie, depune ciorba şi-mi urează poftă bună, după care, trecând din nou pe lângă paznicul meu, este oprit şi şuşoteala reîncepe.

Privesc farfuria şi observ trei muşte zbătându-se în ciorbă.

Nu fac nici o mişcare.

Urmăresc duetul din apropiere.

Ospătarul, terminând nişte explicaţii, şi privind încă o dată spre mine, a sesizat aşteptarea-mi şi s-a întors gata să-mi ceară explicaţii. Cu un gest întins, de la o mănuşă, am arătat spre insectele deja înecate.

A început să-şi ceară scuze, promiţând urgent o altă porţie, dar eram deja în picioare, cu geanta în mânq şi, cu paşi egali, parcă număraţi, bine apăsaţi pe podea, părăseam localul. Fără nici o vorbă.

Din nou afară, în ninsoarea viscolită.

Aerul rece mi-a izbit faţa încălzită şi umedă dar, cu aceiaşi paşi ritmici, iată-mă îndreptându-mă spre următorul reper din program: farmacia.

Ajuns la ghişeu, am cerut piramidon şi am fost servit imediat, fiind singurul client în acea amiază de ianuarie. Şi părăsind încăperea, înaintând spre uşă, aceasta se deschise şi alt poliţist intrqă privindu-mă aproape speriat din cauza vârstei mai fragede. Poate era la prima acţiune periculoasă din carieră.

S-a ferit din calea mea în ultima clipă, altfel, l-aş fi împins cu umărul drept, în mersul meu rigid, astfel că a evitat în extremis lovitura.

Şi, de afară, după câteva clipe, am auzit în urmă, uşa farmaciei.

Mai departe, puţinii trecători, se strecurau parcă pe lângă ziduri.

Înaintam în liniştea iernii, cu paza asigurată pe urme.

Aşa am intrat în următorul obiectiv: librăria.

Şi aici, eram cunoscut ca un client serios, aşa că, vânzătoarea mi-a arătat rafturile la care aveam liber acces, după ce mi-a răspuns la salut.

Fără să las geanta jos, am trecut în revistă rafturile, fără nici o noutate, când s-a auzit uşa. Tot prin sticla colorată a ochelarilor, mi-am recunoscut umbra din restaurant. Care, stingherit, nu ştia ce să facă, în ce fel să acţioneze, să-şi continue activitatea.

L-am uşurat eu, aplecându-mă spre cărţile de sub tejghea, unde ştiam că sunt păstrate volumele nou apărute şi reţinute pentru cunoscuţi.

Am rămas aşa câteva momente, ridicând şi lăsând cărţile cu o mână înmănuşată, pocnind uşor.

Şi atunci, ridicându-mă brusc, l-am surprins pe intrus, aplecat deasupra tejghelei, urmărindu-mi activitatea suspectă, cu o privire mai mult înceţoşată decât limpede.

Şi, în acelaşi timp, privirea neliniştită a vânzătoarei.

M-am ridicat şi înclinând capul în semn de rămas bun, am părăsit şi librăria.

Afară, fulgii erau mai rari şi vântul se oprise.

Becurile rare, ale unor stâlpi, erau deja aprinse.

Era timpul să mă îndrept spre autogară. Mai aveam aproape o oră până la plecarea autobuzului.

Nu m-am întors niciodată să-i văd pe urmăritori.

Ştiam că sunt în spate, păstrând o distanţă a prudenţei, a nesiguranţei.

Ocolind patratul de clădiri, care ţine loc de piaţă, am ajuns la autogara aproape pustie, dacă nu luam în considerare cele două autobuze învechite şi cei câţiva pasageri zgribuliţi, aşteptând să se deschidă ghişeul casieriei.

Întors spre uşă, îi vedeam pe cei doi îngeri păzitori, discutând dar neîndrăznind să intre.

Din când în când mai intra câte un ţăran sau câte o bătrână.

Treptat, sala aproape că s-a umplut şi penumbra înserării ne înconjura şi înăuntru.

Ne-am luat apoi biletele, la fel ca tichetele căilor ferate şi am ieşit îndreptându-ne spre cele două maşini, fiecare cu placa de destinaţie.

La uşa autobuzului, conductorul aştepta cu perforatorul. Îl cunoşteam. Era domul I., tip simpatic şi popular, care m-a salutat cu deferenţă. Ne cunoşteam pentru că făceam această călătorie cel puţin la fiecare două săptămâni.

Urcând, mi-am ocupat un loc în spate şi am aşteptat.

Au urcat şi alţi călători. Pe unii îi recunoşteam după figură, cei mai mulţi vorbeau ungureşte.

Am şi salutat două femei destul de vârstnice, cu care mai vorbisem, poticnindu-mă, în limba lor.

Mi-au răspuns cu "jo estet, tanar ur!"

În acest moment, înainte de plecare, evenimentele s-au precipitat.

Unul din poliţişti l-a interpelat pe conductor şi, în discuţia lor, au privit de câteva ori spre locul unde încremenisem.

Celălalt, tot lângă autobuz, avea un superior, pare-se locotenent, cu care discuta aprins, privind din când în când, prin geamurile aburite, spre subsemnatul.

La insistenţele poliţistului, D-nul I., într-o situaţie vizibil deranjată, s-a apropiat, cerându-şi scuze, şi solicitându-mi din nou biletul, în timp ce privea spre poliţist, care, îl îndemna printr-o mimică hotărâtă.

- Dar bine, domnul I., nu demult mi l-aţi perforat, am protestat în şoaptă eu.

- Da, domnul profesor, dar ăsta insistă să vi-l văd pentru destinaţie, cum că sunteţi suspect!

L-am scos cam cu greutate din buzunarul paltonului, din cauza mănuşilor.

Cu un zâmbet uşor în colţurile gurii, pe care nu mi l-a sesizat nimeni.

Dar cu râs în hohote în interior.

S-a îndepărtat conductorul, dându-i nişte explicaţii poliţistului şi, ridicând din umeri, a neputinţă şi neînyelegere.

Eu, în schimb, înţelegeam.

Eram singurul care înţelegeam tot ce se întâmplase şi ce se întâmpla.

Şi ce se va mai întâmpla.

Chiar dacă nu în totalitate.

Pentru că realitatea totdeauna modifică planurile. Chiar pe cele mai sigur făcute. Pentru că intervine întâmplarea. Sau întâmplările.

Una dintre ele a fost apariţyia în ultimul moment, înainte de plecare, a "boltaşului" din sat, nenea B., cum îi spuneau elevii şi cadrele didactice. Un om rotofei, chel şi volubil. Care, cu o rapidă privire, m-a zărit în spatele autobuzului, zâmbindu-mi oarecum uşurat (că nu va merge singur, pe jos, cale de aproape 5 km. pe întuneric, de la ultima staţie a autobuzului). Şi care mi-a modificat planul. De a coborî pe traseu, la o altă staţie şi a înnopta sau a urma un traseu ocolitor. Şi a-i pune la lucru pe urmăritori.

A doua complicaţie a devenit evidentă imediat după plecare: în urmă rula cu viteză redusă un automobil "Pobeda", în care cred că se găsea grosul forţelor. Pentru că în autobuzul ca o dubă, aveam numai un singur paznic. Care stătea, în faţă, pe un loc în spatele taxatorului, în dreapta şoferului.

Amintesc doar în treacăt privirile şi cuvintele, mai mult strigate, dintre şofer şi taxator, care nu înţelegeau ce se petrece, nici în interior, nici afară. Cu figura ţeapănă a poliţistului, întorcându-se rigid, din când în când, să se convingă că mai exist în autobuz. Cu semnele amicale ale gestionarului, cu cât ne apropiam de destinaţie.

Şi cu automobilul de afară care când ne întrecea, când ne lăsa înainte.

Şi astfel treceau minutele călătoriei, ăn frigul interior, cu opriri şi porniri poticnite, cu gazele de eşapament sufocante.

Înainte de penultima staţie, apropiindu-mă pe neaşteptate de uşă, spre surpriza poliţistului, acum că automobilul afară o luase mult înainte (cunoscând că aveam bilet până la ultima oprire), şi a taxatorului care mă privea, întors pe jumătate, întrebător, mă trage de pulpana paltonului "boltaşul", surprins şi el:

- Cum, vreţi să coborâţi, domnu profesor? E prea departe pe aici, staţi să mergem împreună!

Şoferul întors spre taxator.

Taxatorul întors spre mine.

Poliţistul, încordat în dreapta mea, gata să mă blocheze.

Rugămintea, mirată şi oarecum disperată a gestionarului.

Toate au creat un suspans al momentului.

Rămânând în picioare, fără să reacţionez în vreun fel, acţiunea şi-a reluat cursul. Unul din cursuri. Noul curs.

Şoferul a accelerat.

Taxatorul s-a întors ‘nainte.

Poliţistul s-a relaxat puţin.

Iar "boltaşul" mi-a zâmbit, liniştindu-se.

De altfel, noi doi, mai eram călătorii.

Nici la penultima staţie n-a coborât nimeni.

Unde voisem sq cobor.

Pentru a-l supune testului pe apărătorul ţării faţă de suspecţi, faţă de duşmani.

Aşa că, iată-ne ajunşi la destinaţie.

De-o parte se vedea automobilul, cu şoferul în uniformă şi "tânărul" din farmacie.

Locotenentul, nicăieri.

- Mă grăbesc, i-am şoptit gestionarului localnic şi am coborât imediat ce s-a deschis uşa autobuzului.

Fără să mai poată răspunde cunoştinţa din sat.

Fără a-l saluta pe taxator.

Fără a-i da posibilitate paznicului meu să poată interveni în vreun fel.

Aveam deja un avans de câteva zeci de metri, când am auzit strigătele lui nenea B. din spate: domnu profesor, domnu profesor, aşteptaţi-mă!

Cu mersul rapid, ca o nălucă în seara de iarnă, înaintând pe uliţa principală a comunei, abia dacă m-am întors ca să văd scena din spate, cu modificările ei:

• foiala nesigură a poliţiştilor lângă automobil;

• uimirea şoferului şi a taxatorului, de lângă autobuz;

• goana gestionarului în urma mea;

• sătenii ieşiţi în curţi, atraşi de strigătele amplificate de aerul rece.

(Peste câţiva ani, voi revedea o scenă asemănătoare, în filmul francez "Unchiul meu".)

N-am redus deloc din viteză.

Cu paşi mari şi rapizi, măream tot mai mult distanţa.

M-am mai întors odată, pentru gestionar, care, deja speriat, a făcut eforturi disperate să mă ajungă, dar şi atunci, numai după ce văzând că nu mă urmăreşte nici un poliţist, l-am ajutat, frânând temporar marşul forţat.

Şi, ajungând lângă mine, întrebându-mă ce se întâmplă, i-am explicat că sunt urmărit şi de aceea mă grăbesc, să scap de urmăritori.

Sărmanul domn B. s-a speriat şi mai tare.

Dar l-am rugat să ţină pasul cu mine până ne îndepărtăm deajuns.

Deja trecusem de mijlocul comunei, când, din urmă am auzit fluierături de signal poliţist.

Nici atunci nu am oprit.

Nici cknd tovarăşul de fugă a început să mă roage să aşteptăm oamenii legii.

Nici cănd a zis că nu mai poate.

Câinii lătrau.

Zăpada cădea liniştită.

Oamenii ieşeau din case.

Domnul B. vocifera.

Fluierăturile se înteţeau.

Deja urmăritorii fugeau din greu să ne ajungă.

S-a auzit şi un strigăt.

De oprire.

De chemare.

- Domnu profesor, opriţi!

- Domnu profesor, opriţi!!

Era glasul sergentului major din comună, sectoristul care mă luase în evidenţă toamna trecută.

Atunci am oprit.

Casele rărite arătau ieşirea din comună.

Se vedea şi dunga întunecată a pădurii.

Lumini la o casă izolată. Casa pădurarului.

Câinii lătrau cu turbare.

Gestionarul gâfâia îngrozit.

Sătenii ieşiţi la porţi cu felinare.

Şi poliţiştii, patru la număr, cu armele scoase, tropăiau pe zăpadă.

Pe cer, dincolo de norii stratus, se bănuia ochiul lunii.

Semn că ninsoarea va sta.

- Bună seara, domnu profesor!

- Vă salut, domnule sergent major! Ce s-a întâmplat?

- Păi, Dumneavoastră să ne spuneţi, că Dumneavoastră aţi venit cu cursa!

- Am venit ca de obicei.

- Da, dar de la oraş mi s-a comunicat că în zonă a pîtruns un individ suspect!

- Şi acela sunt eu?

Sergentul privea spre cei de la ora., care mă înconjuraseră, cu armele lăsate în jos.

Câinii încă lătrau.

Câţiva ţărani s-au apropiat curioşi, dar păstrau o distanţă apreciabilă.

- Adică sunt suspect pentru că sunt îmbrăcat pentru iarnă?

- Pentru că port ochelari împotriva viscolului şi zăpezii, a luminii prea puternice pentru ochii mei bolnavi?

- Da, domnu sergent major?

- Domnu profesor, poate s-a făcut o confuzie, dar, pentru lămurirea situaţiei, prezentaţi buletinul.

- Sigur că da, nici o problemă, vi-l arăt, deşi Dumnevoastrq mă cunoaşteţi din toamnă.

Tacticos, am lăsat geanta jos, pe zăpadă, mi-am scos mănuşile, m-am descheiat la palton, am scos portmoneul, din imitaţie de piele, maro deschis, din buzunarul din spate al pantalonilor şi am extras buletinul de identitate, întinzându-l sectoristului.

Acesta, fără să-l deschidă, l-a dat locotenentului, încruntat şi încordat.

L-a deschis, l-a studiat la lumina unui bec din apropiere, m-a privit de câteva ori şi, ezitând un moment, l-a dat sergentului major, care mi l-a înapoiat.

Ştiu de ce a ezitat locotenentul înainte de a-l înapoia.

Să ceară scoaterea ochelarilor.

Dar n-a îndrăznit.

Liber, mi-am luat la revedere de la sectorist şi, împreună cu gestionarul, deja amuzat de situaţie, ne-am continuat drumul în noapte, pe lângă pădure, spre sat.

Explicându-i cu toate amănuntele, etapele şi scenariul aventurii.

Să-i fi auzit hohotele de râs în liniştea mormântală a nopţyii.

Să-i fi auzit rugăminţile de a repeta unele faze, unele situaţii.

Pânq în sat nu s-a mai întâmplat nimic.

Deşi, fără paznici, nu ne-a atacat nimeni. Nici lupii, de care se spune că ar exista în pădure.

Urmărirea are şi un epilog.

După două săptămâni, în drum spre localitatea natală, m-am oprit la sediul poliţiei din orăşel şi am cerut o audienţă la comandant.

Mi s-a aprobat.

Eram la fel de deghizat ca şi în timpul urmăririi.

Maiorul, cu care m-am întreţinut aproape o oră. a fost foarte simpatic şi, la explicaţiile foarte detaliate ale mele, a avut chiar umorul de a se distra. Cam cu dinţi, ca şi soarele de afară.

Mi-a făcut şi o propunere.

Să ies din învăţământ şi să intru în poliţie.

Că voi urma cursuri.

Că voi primi grade.

Că voi câştiga mai bine.

M-am ridicat în picioare, zâmbind.

Şi i-am promis că, dacă nu voi fi mulţumit de activitatea de dascăl, îi voi urma îndemnul.

Şi, fără a scoate ochelarii, tot ca suspect, am părăsit sediul, în a cărui atenţie am fost cu două săptămâni în urmă.

1997