#17 Poşeta

de V. Umbreanu

Se terminaseră cursurile de specializare.

În gălăgia generală, unii luau în primire adeverinţele, alţii schimbau adrese şi se despărţeau.

- Ce faci? Mă luă în primire o colegă de facultate, printre puţinele persoane cunoscute în mulţimea de la cursuri, timp de 2 săptămâni.

- Merg acasă cu trenul de 5, i-am răspuns, privind-o, în ochii albaştri, cu senzaţia de inferioritate, ca de obicei.

- Vin şi eu, mergem împreună.

Mulţimea tălăzuia în amfiteatru, se auzeau strigăte şi chemări.

În drum spre ieşire, ne-am înţeles asupra orei de întâlnire de la gară, dar şi asupra unei ultime vizite la o croitoreasă, la ora 2. Să merg cu ea. Să văd şi eu stofa pentru pardesiu. Prima întâlnire la 2 fără un sfert, la Continental. Pa.

Coborând scările şi drumul prin parcul Institutului îmi dădeau o senzaţie de gol, de uşurare, de plutire în libertate.

Fără cursuri şi obligaţii.

Cu o cale fără praguri şi probleme.

Doar firul cu ochii albaştri, nu destul de puternic să ţină dar nici suficient de slab să se rupă.

Nehotărâre sau ambiguitate?

Străzile cetăţii universitare, în plină vară călduroasă dar nu toridă.

Un cer albastru atrăgător ca şi ochii colegei.

Şi corăbiile clasice ale norilor dinspre vest.

Îmi flutură în memorie fizionomiile feminine ale săptămânilor de studiu. Teoretic.

Zâmbete.

De prezentare. Teatru.

Sau obişnuite, naturale, sincere.

Mersuri. Provocatoare. Sau anonime.

Prezentări.

Interese.

Un cazan de emoţii.

Sau un centru de activitate, în sens ecologic.

Film care rulează în frânturi.

Mă apropii de centru.

Ce plăcut să te plimbi fără nici o grijă! Astăzi.

Cu sacoul ţinut de acăţătoare, pe spate.

Cu cravata sobru-multicoloră. Şi franjuri.

Cămaşa, bej deschis.

Pantalonii, cu o nuanţă mai închisă.

Şi pantofii împletiţi.

Toate noi.

Şi eu mă simt ca ieşit în lume.

Oferindu-mă.

Oferindu-m privitorilor.

Azi am renunţat la masa de la cantină.

O să iau ceva în centru.

Apoi, prin librării şi întâlnirea.

După croitoreasă, mai am timp să-mi iau micul bagaj de la cămin şi drumul la gară.

Ce repede trece timpul!

Parcă cineva l-a făcut să se grăbească, accelerându-ne şi nouă viaţa.

Te simţi luat pe sus şi împins undeva, înainte.

Nici n-ai cum să te întorci!

Spre ce?

Mă trezesc pe bancă în faţa statuii.

Mathias Rex.

Pentru el timpul s-a oprit.

Dar a intrat în istorie.

Aşa cum şi arată.

Ridic privirea şi văd ornicul Catedralei.

Cât? 2 fără un sfert?

Şi fug la întâlnire!

Nu e departe.

În jurul hotelului-restaurant nu se văd ochii albaştri.

Traversez şi mă îndepărtez puţin, până la Cinema Tineretului, să privesc afişele şi fotografiile.

Mă întorc şi mă opresc sub un salcâm tuns scurt.

Privesc trecătorii, în mişcarea lor browniană.

Rochii de vară.

Cămăşi descheiate.

O briză flutură drapelele femeilor. Şi părul lor ademenitor.

Îmi fură privirea.

Mă pasc amintirile.

Dar, la întâlnire, nimeni!

A trecut de 2.

Poate întârzie.

Cine ştie?

Oricum, nu stau mai mult de un sfert de or.

Mă fură din nou peisajul.

Şi gândurile.

În toamna aceasta am un alt loc de muncă. Mai aproape de casă.

Mă gândesc la navetă.

La viaţa alături de Mama. Şi de Bunica.

De când şi-au dorit să ajung acasă!

Au şi luptat pentru asta. În felul lor.

Să mă convingă. Să încerc. Să lupt.

Au avut dreptate.

Mă uit la ceas. 2 şi 20. Nu mai stau.

O să văd la gară, de ce a întârziat.

Şi, când să pornesc, ba am şi pornit, şi păşind astfel spre hotel, privirea a înregistrat şi recunoscut, după fişele memoriei de la cursuri, UN MERS familiar, care mă încânta acolo, sus, în ultimul rând al amfiteatrului, spre ferestre.

Nu m-am oprit din mers, dar paşii au început să urmeze o altă potecă. În plin oraş. Ghidaţi după o busolă nevăzută, ascunsă undeva în intimitatea hazardului. Ori a căutării.

Făptură potrivită ca înălţime.

Plinuţă.

Ochi visători.

Mers uşor legănat.

Aceste semnalmente au trecut în viteză pe ecranul de control.

Şi numai în timpul cât au traversat strada dintre hotel şi librărie!

Aşa a început urmărirea.

Nu era singură. O însoţea o colegă sau o prietenă, cred. Pentru că, împreunî, la braţ, se deplasau voioase pe bulevard, spre operă.

Nu cred că m-au simţit în prima parte, ori cine ştie, poate că da, cu simţurile feminine atât de ascuţite! Dar, dacă şi-au dat seama de vânător, n-au lăsat să se înţeleagă.

Şi astfel, pe toată lungimea traseului, în urma lor, la aceeaşi distanţă, cam de 10 metri, s-a petrecut recunoaşterea şi filmarea.

Recunoaşterea, pentru că, sus, în amfiteatru, cele mai multe din zile mi-a fost vecină, să zic aşa, ea ocupând ultimul loc din mijloc, deci, la acelaşi nivel cu mine.

Poziţie nu prea avantajoasă pentru studiu, din cauza persoanelor care se interpuneau uneori. Doar, în caz de absenţe numeroase aveam câmp liber de acţiune. Vizuală.

Dar, în raport cu celelalte câteva modele intrate în vizor, ea, aleasa întâmplării, are un avantaj care cântăreşte enorm.

Dau înapoi filmul zilei, şi ajung la cadrul pe care îl stopez.

Ridicată peste pupitrul studenţesc să completeze dintr-un caiet din faţă, ceva, fusta plisată, gri, rămase ca o coroană de petale împrejurul "gineceului" alb, şi, aşezându-se la loc, n-a observat filmarea celui mai inedit cadru-fapt al operatorului.

Acum completez filmul cu noi imagini şi cu sonor.

Conversaţia cu prietena.

Cuvintele. Râsetele.

Oprirea la vitrine.

Când mă opresc şi eu.

Teatru inocent?

Poate că da, dar cât de plăcut!

Mişcările braţelor lor, când înlănţuite, când libere.

Cu strângeri, poate, simptomatice, comunicative.

Aplecări în timpul râsului lor molipsitor.

Opriri semnificative.

Poate provocatoare?

Şi eu mă opresc, păstrând în continuare distanţa, încă neutră.

Până când?

Până când întâlnirea va fi naturală, aşa am hotărât.

Când am hotărât? Nu ştiu. Ştiu doar că, deşi sunt sigur pe mine, cel mai sigur din viaţa de până acum, încă nu-s pregătit deplin.

Şi iarăşi înaintăm, în tandem, două plus unu. La aceeaşi distanţă.

Admir mersul.

Ca al unei nave pe o mare liniştită, dar nu perfect calmă.

O legănare care atrage privirile şi nu numai.

Parcă ar fi o balerină într-o căutare confuză a partenerului.

A partenerului ideal oare?

Înaintăm.

Se vede, nu prea departe, zona operei.

Şi brusc mă hotărăsc!

Dar atât de pe neaşteptate, încât şi eu, cel conştient şi lucid, sunt luat prin surprindere!

De parcă n-am acces la comenzi, numai la executarea lor!

Vor traversa intrarea într-o străduţă, dincolo de CEC.

Acolo, ajunse între cele 2 trotuare, a ţâşnit comanda, ca un laser invizibil, ca o rachetă psihică!

"-Să cadă poşeta!"

Atât!

Şi, în timp ce paşii mei nu s-au oprit deloc, acolo, în mijlocul străduţei, într-o mişcare dezechilibrată, ea, aleasa hazardului pentru mine, şi-a scăpat poşeta, care la contactul cu asfaltul, s-a deschis, lăsând să se împrăştie tot conţinutul!

Surprinse, dar încă vesele, râzând de neobişnuita şi neaşteptata întâmplare, cele două prietene culegeau de pe jos micile şi nelipsitele obiecte.

Timp suficient la îndemână, pentru mine, să le ajung şi cu o voce gravă, de o uimitoare siguranţă, să le mărturisesc:

- E vina mea, eu am făcut să cadă poşeta!

1994