#16 Dinţii

de V. Umbreanu

De ani de zile mă zbat să rezolv problema.

Care a devenit tot mai presantă, tot mai penibilă, tot mai vitală.

Şi-a trebuit să fac pe detectivul, să analizez întâmplări, discuţii şi evenimente, să iau atâtea fire tăiate şi încâlcite pentru a le pune din nou în legătură; întâi pe apucate, la noroc; apoi, după ce a încolţit bănuiala, ca ipoteză de lucru, de investigaţie. Până, cu groaza evidenţei, să constat adevărul.

Şi să pot răspunde la întrebarea: de ce am devenit un ciumat?

Primele amintiri se leagă de perioada liceului, când ne-au mânat în ţarcul organizaţiei de tineret.

Şedinţe de pregătire şi de îndoctrinare serioase şi arogante, sfidând cu siguranţa de decizie.

Apoi distribuirea adeziunilor – cereri de înscriere(!).

Nici nu se putea pune situaţia unui refuz. Ba chiar unii profesori ne atrăgeau discret atenţia să nu ne jucăm cu … viitorul!

Naivi cum eram cei mai mulţi nu înţelegeam bine la ce se referă.

Deşi trăiam din plin perioada ocupaţiei şi a dictaturii, nu cunoşteam atunci ce aproape era de multe ori prăpastia. În care puteam cădea, din neglijenţă, dacă nu din sinceritate. Aşa am început şcoala dedublării în viaţă.

Dar, să mă întorc la "scenariu".

Văd şi acum segmentul din pelicula filmului când aşteptam într-un coridor înainte de a intra la confirmare. Nu la cea religioasă, a reformaţilor, ci la cea comunistă.

În atmosfera uşor tensionată, cu emoţii autentice pentru unii, alţi colegi, mai emancipaţi, luau în derâdere încadrarea noastră în organizaţie, criticând-o şi declarând-o mascaradă şi formalitate obligatorie. Cu glume şi bancuri, cu râsete, cum se făcea încă de pe atunci o formă de opoziţie.

După câteva zile, toţi colegii vizaţi au fost chemaţi la raport, la sediul orăşenesc şi apoi la direcţiune. Acuzaţi de duşmani ai regimului.

Dirigintele a reuşit să muşamalizeze conflictul punându-i să-şi ceară scuze în forma de atunci (regrete şi angajamente).

Dacă, oficial, problema s-a închis, la nivelul clasei a continuat, bineînţeles, cu descoperirea informatorilor. Atunci am auzit pentru prima dată termenul. Şi care va rezista destule decenii "la modă". Sigur că vinovaţii trebuiau căutaţi printre cei tăcuţi şi timizi. Cum eram şi eu pe atunci.

Procesul a rămas la stadiul de bănuieli.

Liniştit în privinţa mea, au trecut câţiva ani până s-a reactivat.

Nereuşind la facultate, "m-am încadrat în câmpul muncii", ca muncitor necalificat într-o întreprindere mamut.

Locul de muncă prost plătit, murdăria, zgomotul, praful şi mirosurile de chimicale îmi făceau cele 8 ore un calvar. "Ca să vezi cum se câştigă pâinea", mă ironizau părinţii.

Criticile şi protestele mele din discuţiile cu tovarăşii de muncă sau prietenii de meciuri sau bere s-au finalizat în concedierea rapidă. Pretextul a fost încercarea de a evidenţia public diminuarea nejustificată a salariului în fiecare lună.

Cu remarca finală din biroul şefului de secţie: "Lasă că ştim noi ce vorbeşti!"

Au trecut anii şi iată-mă la facultate.

Depăşind barajul "dosarelor" şi ale câtorva examene de admitere.

Pus la punct în privinţa vieţii duble mi-am impus să nu-mi exteriorizez gândurile şi opţiunile, pe cât posibil, cu nimeni, suspicios în ce priveşte semenii, cunoscuţi ori străini.

Surpriza mea a fost alegerea în organele politice de tineret, eu care mă simţeam în opoziţie, chiar dacă nu activă ci doar tacită. Nu puteam să intru în jocul politicii de pe poziţii de forţă. Dar iată că mă provocau, dându-mi sarcini, e adevărat că nu prea importante. Dar, controlându-mă suficient, am depăşit perioada critică a eliminărilor şi încarcerărilor pentru orice fleac ce ar fi atentat la "societatea socialistă".

Mi s-a întipărit în memorie o ciudată atitudine colectivă a "forurilor conducătoare", de … apreciere şi sprijinire, ca să folosec un termen de referinţă.

Au trecut iarăşi anii, fără să mi se reactiveze nişte impresii, dar şi fără să dispară, rămânând în stare latentă, cum se va vedea.

Iată-mă inginer.

Aşa cum au visat părinţii şi cum m-au tot bătut la cap, să învăţ matematică şi fizică, să nu mai ajung la muncă brută, de jos, să operez cu cele mai curate mijloace ale omului – gândurile. Deşi …

Dar să continui spovedania.

Şi fără toate secvenţele, trase parcă la indigo de asemănătoare.

Au fost ani grei, de muncă şi răspundere, dincolo de politica dezastruoasă, deşi chiar din cauza ei.

Rezistând la chemările de a deveni membru de partid, cu toate ameninţările voalate sau mutările pe tabla de şah a personalului, între colegi şi prieteni, nu de puţine ori, şi nu în secţii sau birouri, ci pe străzi, în lucuinţe, la chefuri, discuţiile deveneau tot mai aprige cu cât trecea timpul, cu cât se agrava viaţa şi economia ţării şi a noastră, a indivizilor. Tot mai aprige şi mai critice, mai pătimaşe, deşi tot mai lucide; şi nu numai între colegi şi rude, ci chiar între străini. Necazurile şi disperarea, întunecarea viitorului, generau ură şi opoziţie, generau luptă.

Dar, în jurul meu, a apărut golul. Întâi ca o rarefiere a celor dornici de o discuţie, de un sfat.

Apoi în privinţa vizitelor, cu familia. La relaţiile cu colegii, chiar cu vecinii.

Privirile.

Întrebătoare, acuzatoare, cu răbufniri întunecate de ură.

Discuţii întrerupte brusc la apariţia mea.

De când au început?

Cum de n-am observat?

Apoi tăcerile din birouri.

De la restaurante.

Cu prietenii şi cunoscuţii, care, răspundeau abia la salut şi se grăbeau care încotro.

Până într-o zi când, răspunzând la un telefon, am primit în timpan înjurătura clasică şi epitetul de "informator".

Uluit, n-am fost bun de nimic minute în şir.

Nu mă puteam concentra în activitate.

Acasă eram preocupat.

Familia a sesizat starea.

Ce să răspund?

Cum să-mi arăt nevinovăţia?

Cine să mă apere?

Sigur, era o confuzie.

Dacă nu, invidie şi ură.

Pentru cele câteva inovaţii.

Sau pentru pasiunile mele intelectuale.

E adevărat că schimbările tot mai dese în diferitele funcţii ne-au afectat aproape pe toţi, pe mulţi din cei cunoscuţi.

Dar cu ce eram eu vinovat?

Au urmat şi altele.

Tot mai dese.

De exemplu, odată, între secţii deplasându-mă, au zburat pe lângă mine câteva piese metalice, piuliţe sau şuruburi grele.

M-am întors şi s-a auzit doar o uşă izbindu-se.

Pe cine să reclam?

Intrând în atelier, bineînyeles, muncitorii îşi vedeau de treburi.

Noroc cu "revoluţia".

Că ne-a scăpat de participarea la minciună.

Dar oare ne-a chiar scăpat?

Viaţa profesională este şi mai grea în perioada tranziţiei.

Dar problema mea tot nu s-a rezolvat.

"Neregulile" au continuat, şi suspiciunile şi acuzele la fel.

Până într-o zi când, la o emisiune televizată cu privire la ascultarea telefoanelor şi a tehnicii miniaturizate de ascultare, mi-a căzut fisa.

Şi, ca un fulger ramificat pe cerul nopţii, toate etapele cu mii şi mii de amănunte, din ultimii zeci de ani, de la coridorul confirmării şi până în prezent, toate s-au iluminat şi au prins să clipească, avertizând parcă asupra cauzalităţii.

M-am şi liniştit.

Dar m-am şi îngrozit.

M-am liniştit din cauză că nu am fost vinovat niciodată.

Nici pentru colegii de liceu acuzaţi drept duşmani.

Nici pentru colegii de muncă din întreprindere, care au avut de suferit din cauza mea.

Nici faţă de studenţii sau străinii sau rudele cu care am conversat atâţia ani.

Dar m-am îngrozit pentru că am fost purtătorul capcanei în care au căzut sinceritatea şi încrederea, prietenia şi speranţa. În atâţia ani de mizerie socială.

M-am îngrozit de liniştea şi profesionalismul celor care m-au "angajat" drept informator.

Pentru că, pe drept cuvânt, am fost.

Şi sunt şi în acest moment.

Moment, în care, în sala de aşteptare, mi-a venit rândul să intru la dentist.

Azi este zi de sărbătoare.

Deşi transpirat şi încordat, de pe acum mă paşte fericirea eliberării.

De spectrul ruşinii că atâţia ani am fost unealta puterii discreţionare.

Din cauza căreia am ajuns un om ciumat.

Fără colegi.

Fără prieteni.

Pentru toţi cei care mă cunosc, purtător al unor însemne degradante.

Acum pot răspunde la întrebarea: de ce am devenit un ciumat?

Pentru că unul dintre dentişti mi-a implantat, odată cu o plombă ori cu dinţii falşi, aparatura de ascultare.

Dar, din zecile de profesionalişti, pe care să-l pot acuza fără să greşesc?

Îmi cer scuze de la toţi dentiştii cinstiţi din lume, dar, chiar cu riscul că voi rămâne fără dinţi, acum, când se deschide uşa, mă ridic şi intru.

1994