#15 Lungimea de undă

de V. Umbreanu

În încăpere tensiunea creştea în proporţii geometrice.

Pe masa din spate, băiatul zăcea întins, în comă.

"Medicul şef", agitat, se aşeză totuşi pe un scaun din jurul mesei centrale. Alături, tatăl copilului, posomorât. În cealaltă parte, un asistent iar Eu, vizavi.

- Hotărăşte-te repede, îi spuse "Medicul şef" tatălui, pentru că se apropie clipa fatală!

Acesta nu îndrăznea să ia hotărârea. Se părea că, chiar şi ea era periculoasă, poate mai periculoasă decât sentinţa tacită a morţii.

- Nu mai am timp, spuse "Medicul şef" sărind de la masă şi privind sălbatic spre tată.

Acesta, numai din privire parcă dădu, în sfârşit, aprobarea, că "Medicul şef" cu o întoarcere bruscă spre mine mă şi trimise spre cadavrul viu.

M-am ridicat repede de la locul meu şi apropiindu-mă de băieţel, cu seringa în mână, acesta şi clipi din ochi, apoi, tresărind din tot corpul, se trezi, se ridică zâmbind cu o anumită slăbiciune, ca a unui trezit dintr-un leşin plăcut.

Păşind jos, cu atenţie studiată, se îndreptă spre tatăl său, dar slăbiciunea învinse din nou şi se aşeză pe patul învelit în pluş, de lângă perete, privind, cu ochii larg deschişi, spre tavan.

După o scurtă oprire, am ajuns lângă pat. El se întoarse numai cu privirea spre mine, zicându-mi:

- De câte ori te apropii mi se face rău.

Ştiam asta.

Dar mai ştiam că tot eu îl şi vindecam.

Nimeni, nici chiar "Medicul şef", nu cunoştea fenomenul prea bine.

1984