#14 Vagonul

de V. Umbreanu

- Se mişcă, se mişcă, începură să strige băieţii care priveau cu încordare roţile vagonului.

Aşezaţi pe burtă şi în genunchi, ridicându-se mereu şi încercând parcă numai atunci gesturile, participau cu toţii la încercare.

Ca de obicei, toate jocurile s-au terminat fără ca să se ştie cine e mai tare: Muflonul sau Jare.

Au lansat avioane de hârtie şi s-au scuipat de la cinci paşi.

Au ţintit cu bricegele şi s-au luat la trântă.

Peste tot la egalitate.

Şi, în disperare de cauză, Cioncul, cel fără o ureche, a exclamat, privind spre magazia gării: VAGONUL.

Şi toată droaia s-a azvârlit spre vagonul stingher de pe linia moartă.

Iar acum, pe de lături, urmăreau încordarea celor doi uriaşi, care, la capetele vagonului, între tampoane, împingeau fiecare spre adversar.

Şi dacă la început, când forţele proaspete păreau egale anihilându-se, acum colosul începea să se mişte într-o direcţie, spre Muflon. Cu părul roşcat şi creţ, cu inele mai "aurii" căzându-i pe frunte, cu sudoarea picurând pe cămaşa mânjită, Muflonul se opintea în faţa atacului: umerii în muchia vagonului, gâtul dedesubt de cârlig şi picioarele sprijinite-n traverse.

Se părea că-i reuşeşte figura şi că vagonul a stat.

Dar, de dincolo, porni să împingă nu prietenul său de trântă, cel cu coatele ascuţite, cu trupul zvelt şi ager. Ci o maşină. Tăcută. Cu forţă.

Ce de departe strigă băieţii "se mişcă!", "se mişcă"!.

Parcă o vată de aer l-a prins şi-i ţine auzul.

Un pas înapoi. Altă traversă.

Dar blocul de lemn nu ştie ce-i frâna. Deşi are braţele lui vânjoase.

Ar vrea să intre-n pământ, numai să oprească duşmanul!

Sudoarea de n-ar ustura.

Îşi şterge cu mâneca faţa şi iarăşi dă înapoi.

Vagonul prinde viteză.

Copiii urlă. Le vine să-mpingă şi lor, să simtă în braţele lor mai slăbuţe, chemările forţei.

Se tot opinteşte, doar nu vrea înfrângerea.

Nu în forma aceasta.

Când strigătele tuturor măresc amploarea ruşinii.

El, cel mai zdravăn.

Unde i-au fost rezervele?

Cum a permis viteza aceasta?

Să fugă!

Dar cum, când vagonul nu-l lasă în pace? Tampoanele parcă sunt braţe prelungi. Şi umbra din spate o mantie sub care răsuflă din greu.

Abia găseşte traversele să le calce din fugă.

De două ori pietrele colţuroase i-au muşcat de la degete.

Şi-şi simte sângele cald prelungindu-i căldura.

Şi…

Numai scrâşnetul pietrelor.

Apoi o uşoară retragere a vagonului.

Şi liniştea.

Băieţii de mult au fugit.

Aşa îmi încep eu ancheta.

1976