#13 Partita de Bach

de V. Umbreanu

- O să mă întorc imediat.

Cu haina pe braţ, am ieşit şi am închis uşa.

Din grabă. Să mai câştig câteva secunde.

Sărind treptele, iată-mă la parter.

Apoi în stradq.

Noaptea era obişnuită. Cu lămpi care difuzează mai mult întuneric decât lumină. Şi câte-o umbră de trecător. Nu era nici cald.

Păşeam distrat şi repede peste clipe care mi-o aminteau. Aşa cum am lăsat-o. Aplecată asupra pianului şi veioza luminând-o din spate. Prelungind-o peste clape, pe peretele unde atârna "Portretul în rochie roz". Pe măsuţa de lângă pian un volum. Şi capătul genţii mele de voiaj lângă pat.

Camera largă amintea un hotel de lux.

Păşesc înainte spre colţul străzii.

Iată afişul cu ultimul ei concert. Cu o margine ruptă. Şi ceva mâzgălit peste tot.

Farurile unei maşini au atins-o ca şi cum ar fi în odăjdii. Şi numai aşa ar ajunge-o. Să o lecuiască de-o boală.

Dar sunt aproape de ţintă.

Intru în cabină şi iau receptorul.

La sunetul monedei căzând în abis m-a străbătut un fulger. Să fi fost o amintire explodând pe retină? Sau semnul unei artere în pericol?

Sau bătaia la poarta destinului.

Câteva fracţiuni de film confuz.

Ca şi cum cineva s-ar fi interpus pe ecran.

Dar repede maşiniştii au stârpit paraziţii.

Şi totul a decurs apoi obişnuit.

S-au format numerele. Glasul a eliberat cuvintele pe înţeles.

"- Da, da, mâine la 5 cu expresul!

- Mulţumesc!"

Şi drumul înapoi.

Pe aceleaşi străzi ale labirintului.

Cu imaginea afişului venind în întâmpinare.

Cu lămpile atârnând deasupra trecătorii.

Şi sunetele pianului care îmi reveneau în memorie din partea lui Bach.

Clădirea în prea multă umbră.

Paşii se numărau singuri.

Etajul.

Şi uşa.

Apăs clanţa odată cu dorinţa.

Şi dacă nu s-a deschis, n-am înţeles nimic.

Distrat, apăs din nou.

Apoi, soneria.

O dată. De două ori. Prelung.

În sfârşit, vine să-mi deschidă.

Aproape fredonez, partita nr. 1.

Apăs cu fruntea peretele uşii când se deschide brusc.

Şi … o figură necunoscută!!

Bănuitoare.

Mirată.

Pentru poziţia mea, gata să intru ca la mine acasă!

Buzele se forţau să scoată un cuvânt.

De uimire.

De groază.

De scuze.

Dar numai sudoarea. Sau lacrimile.

Ochii fotografiau femeia înlemnită.

Pereţii schimbaţi.

Cu mobilierul străin.

Fără pian.

Şi fără … ea!

- A…aici este camera 7?

Îmi răspunde, afirmativ.

- Nu se poate!

Nu se poate să fie camera 7!

Nu se poate să fie camera 7!!

Nu se poate!!!

Auzeam ţăcănitul pleoapelor la fiecare film terminat.

Auzul mi se cutremura la fiecare foşnet.

M-am retras să poată închide uşa.

Apoi am coborât şi iar am urcat.

De câte ori?

Recunoşteam balustrada. Pereţii. Treptele. Culorile. Unghiurile. Lumina. Şi tonul. Fiecare desen al covorului. Şi cutele din asfalt. Până la afiş. Unde marginea ruptă tremura de o boare. Şi mâzgăleala părea de cărbune.

M-am întors. De câte ori?

La uşă. La număr. Lac de sudoare.

Să sun?

De după uşă se simţea prezenţa celeilalte.

Care mă bănuia prezent.

Aşteptând.

Şi poate cu mult curaj crăpă uşa.

Să-mi spună.

Că locuieşte de ani de zile acolo.

Să plec.

Acolo nu stă nimeni cu numele pe care i-l spun.

- Nu se poate!

Cine rosteşte în locul meu cuvintele?

Poate buzele rupte în două.

Cobor şi urc.

Şi nimeni nu mă opreşte.

1976