#11 Şi aştept

de V. Umbreanu

Telefonul sună şi secretara Şefului îmi comunică să vin.

Am aruncat o privire prin birou, ca de obicei, am îndreptat calendarul, mi-a zâmbit MM de pe o copertă şi, cu dosarul albastru, am ieşit pe coridor.

Lăţimea sa neobişnuită făcea să arate asemenea cu o şosea închisă, lucioasă ca o oglindă.

Îmi venea să lunec deşi ştiam cât de adezivă era.

Numai Instituţia noastră îl avea. Se şoptea că era un secret de fabricaţie.

Pe pereţii luminaţi difuz şerpuiau nişte culori în dungi. Ca să dea impresia de plutire. Şi dădeau chiar.

Drumul până la capătul de nord părea o aventură. Deşi lucrez de aproape un an aici, încă n-am scăpat de o ciudată senzaţie de spionare. Chiar dacă rar întâlneam colegi în halate albe, aceştia se deplasau atât de absorbiţi de preocupările lor încât eram nişte străini.

Şi acum coridorul era pustiu.

Mersul mi se pare bizar din cauza liniilor.

Şi brusc, o uşă se deschide şi o tânără cu părul roşu, destul de scurt, se sprijină de braţul meu. Dosarul atins foşneşte.

Uşa camerei rămâne întredeschisă dar nu se aude nimic.

Ochii fetei, măriţi de o teamă atroce, rămân aţintiţi spre încăpere.

Nici un sunet nu scapă buzele.

Nici o culoare nu o înviorează.

O reazem de perete şi arunc o privire înăuntru.

Nimeni.

Mobilierul ca al meu. Doar pe un perete o reclamă a Companiei NELKA.

Închid uşa, revin la "victimă" şi constat că şi-a mai revenit. O susţin, şi, fără să ne spunem ceva, o conduc spre o toaletă. Abia acum observ la ea un dosar albastru identic cu al meu. Îl arăt şi un zâmbet slab îi tremură pe buze. După ce soarbe dintr-un pahar apa clorurată şi se lasă pe scaunul pliant, cu dosarul pe genunchi, articulează M-A CHEMAT ŞEFUL.

- ŞI PE MINE!

Ochii ei prind iar semnele fricii.

Şuierul respiraţiei se precipită.

Depune cu un efort dosarul pe lavoar şi abia se ţine de acesta.

Şi, în secundele acelea de ajutor, îmi eliberez mâna punând şi eu dosarul peste celălalt.

Şi cu apa.

Cu batista, umezită, la frunte.

Cu tăcerea ciudată dintre noi.

Cu teama care mă cuprinse.

Că undeva îmi scapă un fir.

Timpul se precipită.

Cu toate acestea n-am crezut să-şi revină atât de repede.

Iată roz în obraji.

Iată roşul emoţiei.

Iată privirea tot mai aprinsă de flăcări.

Cu câteva scânteieri care par avertizări.

Şi zâmbetul deplin acuma, instalat pe buze, declanşând mâna, care ia dosarul, se zice CE AMABIL şi, părăsind săliţa, discretă, se depărtează pe coridor.

Îmi iau şi eu dosarul şi dau s-o urmez.

Deja nicăierea!

Să fie la Şeful?

Grăbesc pasul dar am şi ajuns.

Secretara.

Apoi raportul.

O transă.

- ÎŢI BAŢI JOC DE MINE?

Nu văd florile de pe masă şi vrând să iau dosarul, să-l răsfoiesc, le dobor şi apa inundă biroul, vaza se sparge şi mă trezesc abia în biroul meu, unde, mi se mai ţipă în urechi MĂGARULE.

Răsfoiesc năuc filele dosarului.

ALBE.

Fără nici o schiţă.

Fără descrierea pieselor.

Fără fotografiile în lucru.

Fără semnături şi ştampile.

Aceeaşi culoare.

Aceeaşi formă.

Aceeaşi grosime.

FOI GOALE.

Şi poate numai răbdarea în faţa incredibilului mi-a împins degetele până la capăt. Până la ultima filă. Unde nici şeful n-a ajuns. Unde scria de tipar STRESS AVENUE 75.

O adresă.

Şi toată mascarada cu criza fetei şi dublura dosarului acum descoperea AŢA ALBĂ.

Dar eu eram impresionabilul.

Şi totul a reuşit. Nu-mi rămânea decât să mă conformez.

Iată, părăsesc biroul, cobor, cobor cu liftul şi ies în stradă. Numai maşini. Un taxi se şi opreşte lângă mine şi nici nu ştiu când am ajuns.

Aici surpriza continuă. Clădirea este identică cu a noastră. Nu-mi vine să cred. Mă rotesc în jur şi văd că este o altă stradă. Dar clădirea este o copie geamănă.

Cu geanta sub braţ pătrund unde, pare că sunt familiar.

Acelaşi ascensor.

Acelaşi etaj.

Acelaşi coridor.

Cu oglinda şi liniile cunoscute.

Bizare.

Odihnitoare.

Dar cu slaba impresie de spionare.

Poate aici mai intensă.

Din cauza celor petrecute.

Paşii mă duc singuri.

Iată camera mea cu numărul vechi.

Deschid uşa cu emoţie dar degeaba. Scaunul în poziţia lăsată. Calendarul îndreptat. MM cu zâmbetul dăruit numai mie.

Caut ceva deosebit. În zadar.

Mă apropii de birou, îl ocolesc şi deschid sertarul. Ştiu că nu e nimic în acesta. Aici n-am mai fost. Dar STICLA e acolo. Cu whiski-ul din care am sorbit, se vede, ŞI AICI.

Cu mâna tremurândă duc la buzele tremurânde lichidul tremurând.

Sorb cu putere.

Arsura parcă mă trezeşte la realitate.

Şi mai alungă din teamă.

Dar telefonul sună. Şi ridicându-l automat aud un glas de femeie: TE CHEAMĂ ŞEFUL.

Şi paşii singuri mă duc pe coridor.

Cu dosarul albastru.

Cu foile albe.

Cu adresa de pe ultima pagină.

Şi brusc mă opresc pe coridor. DAR DACĂ FATA IARĂŞI?

Stau nemişcat.

Şi aştept.

1975