#10 Lovitura

de V. Umbreanu

Bătrânul cu vitele ne-a spus: " - În casa aia să nu intraţi! "

Dar ploaia ne-a surprins în timp ce coboram în vale, chiar lângă pădurice.

Crucea abia se mai vedea, pe culme, cu braţele întinse spre răsărit şi apus.

Lunecam pe fund câţiva metri şi iar ne ridicam şi graba ne alegea calea. Numai să nu ne trăsnească. Bubuiturile urmau ritmic. Parcă norii ne căutau după un plan anume şi, orbi cum erau, pipăiau coastele munţilor.

Tot mai aproape.

Tot mai aproape.

Şi, fără nici o teamă, uitând spusele moşului, am sărit lemnele gardului şi ne-am oprit în cerdac.

Şi parcă pieile cerului s-au spart că toată apa avea un miros de amoniac.

Sau casa cu uşa spre cuhne deschisă, pe unde un fum greţos, neobişnuit, ne palpa nările.

Nici asta nu ne-a înfricoşat, afară fiind prăpădul. Dar şi sub noi se strângea baltă întunecată.

Cu raniţele pe podea, cu ghetele pline de noroi, nu reuşeam să facem mai murdare scândurile soioase. Parcă anii au trecut cu turmele lor de mistreţi. Şi tot trebuiau să arate mai altfel.

Dar noi ne mişcam spre uşă, poate atraşi de făgăduiala căldurii. Cu hainele ude, cu aburii părăsind pielea, am trecut pragul.

Singură bătrâna.

Salutul nostru orăşenesc a trecut ca o spumă. Chipul nu s-a aburit. Oglinda eram noi. Doi intruşi. Singură pisica a mijit privirea, poate prevenindu-ne. Apoi, acolo, pe cuptorul de cărămidă, chiar lângă horn, şi-a continuat somnul.

Ne-am apropiat de foc să ne zvântăm hainele dar bătrâna n-a făcut nici un gest.

Parcă ne ignora.

Parcă era oarbă.

Şi surdă.

Numai buzele ei netede, prea subţiri şi moi pentru vârsta ei, se mişcau anume.

Cine ştie cât timp a trecut.

Nu se făcea seară dar după-amiaza trecuse.

Şi-atunci, în liniştea aproape molcomă, am auzit amândoi cuvântul: ŢARINA.

Scăpase dintre buzele tăcute ca o săgeată. Aerul vibra ca o coardă bine întinsă. Ecourile ne bântuiau şi ne-am amintit de spusele bătrânului de sus. Ne uitam unul la altul cu ochi în care apăruse teama. Ne venea să lăsăm dracului şi foc şi adăpost numai să scăpăm de senzaţia acestui loc necunoscut. În care mirosul, gunoaiele, pisica şi baba ne păreau inelele unui lanţ. Şi capătul lui începuse de sus. Tocmai când nu ştiam ce să facem auzirăm al 2-lea cuvânt. Surpriza nu mai era aşa de mare. Dar înţelesul lui tot nu-l pricepeam: CUIELE.

Şi iarăşi buzele abia tremurau în trecerea timpului.

Deja intenţia noastră mută de a părăsi locul nu mai era aşa de sigură. Picioarele parcă înţepeneau tot mai mult. Nu mai simţeam nici frigul, nici duhoarea. Şi avertismentul simplu "în casa aia să nu intraţi" se îndepărta şi părea un semn de demult.

Acum pândeam buzele.

Jocul lor mărunţel.

Care hotăra soarta.

Dar capetele noastre pline de spaimă nu găseau deloc soluţia. Nici muşchii şi oasele noastre puterea de desprindere. O altă apă ne inundase pielea: sărată, când fierbinte, când rece ca gheaţa. Şi cine ştie câte picături au curs pe clepsidra noastră până când buzele au sfărâmat al 3-lea cuvânt: BICIUL. Atenţia noastră a fost atât de mare încât am deosebit un parazit al lui B, un hibrid mai bine zis, ceva între D şi Z sau chiar un sunet comun acestora.

Dar asta ca un nor de pasiune lingvistică. Pentru că ne-am dat seama brusc de realitatea de-afară: nu mai ploua şi semnele serii se apropiau cu aripi de umbre.

Şi, poate că în momentul când tălpile păreau că se pot desprinde de magnet, s-a auzit slab melodia.

Întâi ca o părere. Pe care vântul o asedia cu putere. Dar prinsă din nou, se întărise, curgea continuu şi o puteam recunoaşte.

Era ŢARINA.

O voce de bărbat monotonă, abruptă, dar cu o ciudată modulare, o strecura printre dinţi. Nu era şuier de şarpe dar mă pregăteam să apară. Şi, în tensiunea crescândă, nici zgomotul plescăit al paşilor, nici tropăitul uşor de pe scânduri n-au întrerupt melopeea.

Iată-l în prag.

Un uriaş cu cap mic.

Un cap mumificat cu doi ochi de viezure.

În care animalitatea şi-a şi văzut victimele.

Am zis "bună seara" dar numai în gând.

Buzele noastre nu ne-au dat ascultare.

Părea că stau sub puterea unei hipnoze.

Mâinile scurte şi groase, cu o adevărată iuţeală, au trântit uşa.

Pe dosul acesteia se vedea o mulţime de CUIE.

Cuie bătute pe dinafară, cu vârfurile lungi ieşite ca nişte suliţe în spaţiul prea strâmt al odăii.

Priveam nemişcaţi prezicerea vrăjitoarei şi nu ne venea să credem.

Lumea era tare departe şi timpul nu mai curgea.

Sudoarea se evaporase, iar pielea era atât de întinsă şi de uscată încât o auzeam sunând ca un pergament în tremurul nostru.

Privirile s-au desprins de cuie numai când o mână a monstrului porni uşor spre perete, unde atârna de un cui BICIUL.

Iată, mâna îl ia şi ştim că urmează lovitura.

Ştim că urmează lovitura.

1975