#09 Serata

de V. Umbreanu

Pe invitaţie scria ora 20.

Seara era călduţă şi aerul mirosea a muguri. Ploaia de după amiază limpezise totul.

Astfel am plecat pe jos, pe străzile curios de pustii. Abia câte-o umbră lua colţul şi dispărea rapid. La un etaj se închidea fereastra. Un câine dispăru după o poartă. Nici o maşină. În faţa clădirii mai multă agitaţie. Maşini parcate şi persoane care urcau grăbite scările. În hol, garderoba şi cineva care lua invitaţiile înclinându-se ceremonios. Covoarele ne reduceau paşii la mişcări feline. În urma a două perechi am pătruns în prima sală.

Nu existau scaune şi nici nu aveau rost. Lumea se concentrase spre o estradă cu ceva mai ridicată decât restul sălii. Ultimii întârziaţi şi uşa s-a închis discret.

S-a făcut tăcere.

Apoi cei trei cântăreţi au pornit melopeea.

Slab, foarte slab începutul.

Cu urechile încordate, toţi ne forţam să prindem notele care abia pâlpâiau din instrumente.

Întâi oboiul a dat semne de viaţă, ca un om care se trezeşte din leşin.

Şi, pe neaşteptate, vioara şi saxofonul au plesnit aerul cu vergi de oţel. Se părea că înecatul abia salvat este luat la bătaie pentru cine ştie ce motiv! Duelul continua, în timp ce cu toţii ne-am astupat urechile. Ajunsesem la ultima limită. Sudoarea curgea pe spate şi un tremur rece mă atingea de vecini. Parcă eram nişte cristale prin care trecea şuierând viforul.

Brusc lumina se stinse şi muzica tăcu.

Un aer cald pătrunse în sală şi în timp ce becurile se aprindeau pe rând, am simţit nevoia să-mi scot haina, cu toată jena de societate. Dar n-am fost singurul. În vociferările generale şi femeile mai lepădau din veşminte.

O altă uşă se deschise şi am trecut domol, ca o turmă, în altă încăpere. Nimic nu sta în calea privirii. Nici o mobilă în sala vastă. Numai noi, invitaţii, cu veşmintele în mâini, treceam prin faţa tablourilor. Dar ce tablouri! Numai culoare. Culoare forţată să iasă din tuburi prin alte orificii. Culoare constrânsă la amestec. În care nu se ţinea cont de gamă, de arbori genealogici, de van Gogh. Culoare prinsă pe cele mai curioase obiecte, în cele mai bizare poziţii. Până şi bănuiala se ascundea. Până şi avangarda scheuna neputincioasă.

La început unii, apoi cu toţii ne-am acoperit ochii cu palmele, deşi incomodaţi de haine. Totuşi culoarea răzbătea prin ele, pătrundea în memorie şi ataca pe Rubens, răzuia pe Goya, urina pe Monet.

Nici o decenţă nu scăpa nemânjită.

În timp ce unele doamne plângeau în neştire, din nou s-au stins luminile şi din nou un aer cald, dogorâtor chiar, a pătruns pe undeva. Răsuflam din greu în timp ce în panica generală becurile ascunse se aprindeau încet.

Ne priveam unii pe alţii şi din necunoscuţi am ajuns cunoscuţi, prieteni, colegi de suferinţă.

Dar nu era timp de gândire.

De la cineva a pornit totul. A urmat o reacţie în lanţ: dictată de împrejurări sau chiar o manevră? Nu mai conta, dar fapta a devenit generală: ne-am scos ultimele veşminte, de interior, cele care susţin până la urmă pudoarea. Dar aici, unde hainele parcă ard şi aerul parcă biciuie cu flăcări? Fără jenă şi fără timp la dispoziţie, o altă uşă s-a deschis şi, în speranţa unei reveniri la normal, ne-am înghesuit cam fără ordine, goi, unul în altul, într-un singur sex, neutru.

Noua sală era identică cu celelalte: n-avea nici mobilă, nici estradă, nici tablouri. Nu era decât o sală goalq, la fel de caldă, în care noi, invitaţii, goi, eram statuile.

Iată tot secretul!

Dar hainele ne stânjeneau mişcările şi tocmai când rumoarea căpăta aspecte tragice, s-a auzit pentru prima dată GLASUL.

Venea direct din perete, modulat, flexibil, ca şi glasul unei gazde binevoitoare. Dar în halul în care am ajuns părea o ironie sardonică.

Şi cum se va sfârşi totul, ne întrebam fiecare, în casa în care am fost invitaţi? Era numai o glumă? Era numai o distracţie mondenă?

Dar nu mai aveam timp.

GLASUL ne asigură că totul se va termina cu bine şi, ca început, ne rugă să depunem hainele pe podeaua curată şi să trecem în baia comună de alături.

Imediat, o uşă s-a deschis şi, surescitaţi la culme, ne-am bulucit prin ea. După ce am intrat cu toţii, nepăsători în privinţa goliciunii, fără să ne mai acoperim cu palma, pentru prima dată uşa s-a închis cu zgomot.

Parcă am intrat într-o capcană şi ultima salvare a dispărut.

Şi totuşi priveam înspre tavan de unde aşteptam lichidul.

Nimeni nu scotea o vorbă.

Nimeni nu se mai mişca.

Şi aerul era încremenit.

Şi cu gâturile întinse …

x x x

După mult timp, mi s-a spus, ai reînviat, singurul supravieţuitor.

Un câine te-a dezgropat şi colţii lui te-au trezit. Lui să-i aduci mulţumire. Apoi doctorii…

Iată, latru drept mulţumire: HAM-HAM!

1975