#08 Cifra 1 urmată de multe zerouri
de V. Umbreanu
Ajunul Anului Nou.
Ninsoarea a stat dar troienele acopereau străzile cu obstacole greu de trecut. Şi în cursa anului vechi eram unul din ultimii concurenţi. Deşi nu era decât puţin după amiază umbrele întunericului pândeau la colţuri. La unul din acestea am intrat într-o tutungerie să caut ţigările FEMI, specialitatea mea, cu a căror fum îmi intoxic dorinţa. Şi chiar lângă uşă, mizer, în singurătatea lui, aştepta un automat cu luminile stinse. În prelunga nehotărâre, din care abia am târât anul până aici, a pornit şi gestul acestei şanse. Moneda alunecă pe gâtul metalic. Puse în mişcare resortul. Şi luminile se opriseră curioase. Fără nici o schemă, fără o dorinţă de a provoca un torent de monede, mâna a manevrat butoanele cu o înfiorătoare şi paşnică siguranţă. Ruliul maşinii a părut pentru prima dată în desele încercări o potrivire a pieselor conform logicii.
S-a lăsat liniştea.
În spaţiul corespunzător, se profila, sigură, cifra 1 urmată de multe zerouri.
Acolo unde era totdeauna secetă.
Acolo unde braţe ascunse opreau cu zgârcenie răsplata.
Acolo era miracolul unui logaritm.
Timpul trecea fără să înţeleg cu adevărat. Fără să mă pot întoarce şi să dau o explicaţie. Abia când paşii vânzătoarei s-au oprit alături şi când strigătul de uimire a sfâşiat pânza liniştii am recăzut pe pământ.
- Doamne dumnezeule, ce-aţi făcut? Treziţi-vă! E marele şlem!
- Dar grăbiţi-vă, iată, vă dau cecul, casa se închide peste o oră, fugiţi, anul viitor nu mai are valoare!
- Dar grăbiţi-vă, şi nu mă priviţi atâta!
Cine este cel care fuge alături de mine?
Cine fuge în locul meu?
Cine mi-a luat locul?
Ce stare m-a putut porni în fuga asta nebună?
- Taxi, taxi!
Nu sunt maşini. Marele ocean alb. Căile sale lucioase. Insulele care rămân mereu în urmă. Cad pe fiecare oglindă. Cine a dat cu vopsea? Iată, se pare că-i roşu.
Acuma înot împotriva curentului. Valuri de aer mi se opresc în gâtlej.
Mai departe cu orice preţ. Undeva timpul sună alarma.
Şi totuşi urc nişte trepte.
Un portar deschide o uşă.
În sala imensă, o mulţime de cuşti, nu e nici o pasăre. Trec de câteva ori până descopăr într-una pe MARELE PAPAGAL.
- Câştigul, câşti… (şi parcă rup cu pieptul panglica lată a vieţii).
Am întins cecul pe care trona, în albastru, VIITORUL SCHIMBAT şi în loc de o coroană, jos, sub semnătură, parafa siguranţei.
Funcţionarul de bancă, prin ochelari privea în felul celui care clasează totul. Şi mâna care o întinse, nici grăbită dar nici în întârziere, luă biletul. Totuşi, prea părea în slujba timpului. Ceasul din hol arăta ultimele minute. Şi când mi-l returnă am simţit totul prăbuşindu-se. Nimic nu mai conta. Nici inspiraţia de moment, nici ajutorul vânzătoarei, nici goana prin timp, nici panglica ruptă.
Braţul implacabil al BĂNCII purta în vârful sabiei speranţa.
Iat-o, mototolită pe jos, o minge a soartei pe care deja o mătură la coş MARELE SERVITOR.
Şi noul an porni cu un punct avans.
1975