#07 Lângă testament

de V. Umbreanu

Memoria mea e scurtă.

Chiar în ziua înmormântării, când surpriza nefastă nu m-a părăsit, mi s-a înmânat un plic închis de la prietenul meu, defunctul.

În timp ce degetele s-au crispat luându-l, eram balanţa care pendula între seriozitate şi glumă macabră. Cazurile din literatură fulgerau în memorie şi iată-mă trăind unul asemănător.

- S-a găsit lângă testament, mi-a spus în loc de scuză tânărul G., rudă cu decedatul.

Pe plic numele meu era scris în felul ferm al prietenului, fără o urmă de emoţie sau sfială. Şi data "expedierii" nu avea nici un dubiu asupra actului premeditat. Deci, înainte de a muri, prietenul s-a gândit la mine şi-mi comunică din moarte ceva.

Am ridicat privirea puţin nedumerit spre G., care se aştepta poate să-l deschid şi să-i împărtăşesc mesajul. Dar văzându-mi ezitarea, şi nemaiavând nici un pretext de a rămâne, salută, se întoarse şi părăsi încăperea, nu înainte de a-mi aminti că slujba funerară va începe la ora 14.

Acum era ora 12, şi trebuia să desfac plicul: aşa scria sub nume – A SE DESCHIDE LA ORA 12 FIX.

Cu o mână tremurândă şi într-o stare de nedefinit am introdus un creion în colţul din dreapta şi, mai mult rupându-l, am ajuns la fila din interior. Era o filă obişnuită, ruptă dintr-un caiet cu linii, pe care am parcurs-o cu o tot mai mare emoţie. Iată ce scria:

DRAGĂ PRIETENE,

RĂMÂI ÎNCĂ O ORĂ LA MORMÂNT

DUPĂ PLECAREA TUTUROR.

ÎŢI MULŢUMESC,

PRIETENUL TĂU VEŞNIC

(aici era numele său)

În primul moment am crezut că este vorba de o farsă pe care mi-o joacă cineva, fără să bănuiesc mobilul. Dar era scrisul prietenului meu şi nu aveam nici o îndoială. Cine ar vrea ca într-o asemenea ocazie să atenteze cinic la bunele relaţii dintre un mort şi unul din prietenii lui în viaţă? Ori tocmai că mesajul a fost găsit printre actele oficiale am dedus că avea valoare autentică, deşi personală. Şi teribil de bizară prin solicitarea ei.

Mai mult n-am putut pătrunde oricât mi-am chinuit atenţia în cele două ore.

Şi, ca în transă, fără să mănânc ceva, m-am trezit că-i ora înmormântării. Drumul până acolo, pe frigul lui decembrie, slujba religioasă, plecarea spre cimitir, mi-au abătut cumva atenţia de la rolul meu. Numai când bulgării au început să cadă pe sicriu şi să sune atât de sfâşietori şi de duri, m-am deşteptat în preajma realităţii la care eram forţat să particip. Deşi gkndul fugii mi-a apărut ca o soluţie onorabilă, mai ales că nimeni nu cunoştea conţinutul mesajului, acum nu mă mai puteam urni din loc. Şi dacă o ciudată jenă avea să mă izoleze de oameni până atunci, acum, când ultimii dintre ei părăseau cimitirul, nu fără să-mi arunce priviri întrebătoare, acum mă simţeam în largul meu. Nici urmă de teamă. Nici vorbă de jenă. Din contră, o curiozitate puternică, mă făcea să fiu nerăbdător la trecerea timpului. Şi pentru că începuse să ningă, cu fulgi mari şi rari, am pornit să fac mici deplasări printre mormintele din jur. Din când în când, priveam ceasul, mă apropiam de mormântul proaspăt, cu zăpada foşnind pe coroanele părăsite.

Şi aşa, pas cu pas, minut cu minut, mă apropiam de ora fatală. Am încetat să mă plimb, am încetat să gândesc şi, pironit locului, la câţiva metri distanţă, pe întunericul coborât, sub ninsoarea tot mai densă, îmi auzeam inima lovindu-se de cuşcă. Părea un metronom care trebuia să mă avertizeze că avea să se întâmple ceva, să nu stau aşa de pasiv, că urmează primejdia. Şi chiar în momentul în care bănuiala avea sorţi de izbândă şi undeva se pornea acţiunea, s-a auzit explozia. Coroanele de brad cu florile şi benzile funerare. Pământul proaspăt şi fulgii aiuriţi. Scândurile şi părţile cadavrului. Toate s-au învălmăşit în aer şi pe pământ. Şi flacăra aceea verzuie, a unui fulger întors spre cer, a fost parcă pecetea întregii reuşite.

………………………………………………………………

Cu aceste imagini trec de pe un coridor pe altul şi mi se pare LABIRINTUL.

Toţi cei din jur, mai mult în ALB, mă privesc cu o oarecare teamă.

Nu pot întreba pe nimeni, DE CE?

Iată, numai scrisul îmi e compresă rece pe fruntea prea fierbinte.

Memoria mea e scurtă.

Chiar în ziua înmormântării, când …

1975