#06 Pictorul

de V. Umbreanu

Sala expoziţiei era plină. După deschiderea ei, după elogiile rezervate ale Marilor Critici, lumea s-a împrăştiat, discutând, comentând, trecând de la un tablou la altul, într-o ţesătură de linii. Cuvintele sunau blând în sala vastă şi aşteptam ca în orice clipă să mă solicite cumpărătorii şi, după caz, să atârn etichetele cu REZERVAT.

La început nimeni nu observă ciudăţenia, ca apoi, atenţia tuturor să se îndrepte spre un omuleţ puţin gârbov, cu fularul aproape spre alb ieşindu-i de sub guler, şi care se oprea în faţa fiecărui tablou, îl fixa un anumit timp, ulterior s-a constatat că acelaşi, şi se îndepărta spre altul (nu înainte de a se auzi o slabă pocnitură, un slab declic – au declarat unii).

Când a terminat şi cu ultimul, chiar lângă uşă, a mai privit în sală, a scăpat un rictus al gurii, care putea fi regret, s-a întors şi a părăsit grăbit expoziţia.

Între timp agitaţia a slăbit şi cu toţii am reintrat în "atmosferă".

Unii veneau să mă solicite pentru preţuri, dacă se mai poate ceda, în sfârşit, am atârnat primele cartonaşe.

Să fi trecut 20 de minute când a început catastrofa: unul dintre tablouri s-a aprins brusc de parcă vopselele aveau praf de puşcă. Flăcările, fumul şi pocniturile au provocat surpriză şi panică. Nimeni nu ştia ce să facă: unii s-au depărtat de tablou, alţii se apropiau intrigaţi până la o distanţă, câţiva au părăsit grabnic sala. Chiar când m-am repezit spre stingător a avut loc a doua explozie, urmată de flăcări - era tabloul alăturat. Făcându-mi-se loc, am manevrat aproape instinctual aparatul şi jetul de spumă începu să joace pe tablouri şi pe pereţi. Lumea se ferea dar era şi agitată de curiozitate. Strigăte. Exclamaţii. Curent de aer. Unii fugeau afară. În plină luptă cu flăcările se aprinsese şi al 3-lea tablou: copacii din peisajul grotesc ardeau trosnind şi cum am îndreptat jetul spre acesta, celelalte două reîncepeau să ardă de parcă lichidul nu avea nici un efect.

Spre tavan urcau dâre de fum gălbui. Cineva strigă să stropesc şi tablourile care nu ardeau. În acelaşi timp se aprinsese şi al 4-lea tablou, un nud roşu ca sângele. Şuvoiul de spumă îl spăla şi nudul tremura de patimi. Şi-atunci, în plină luptă cu flăcările, mi-am amintit de omuleţul ciudat care trecuse prin faţa fiecărui tablou şi urmarea acestei stranii purtări mi se desfăcu în întreaga ei catastrofă: vor arde toate tablourile!

- Afară cu ele! Am ţipat din răsputeri şi, trântind extinctorul, m-am repezit să smulg din sârme tablou după tablou, cât mai departe de cele aprinse. Fugeam cu ele în stradă şi le aruncam pe asfalt. Câţiva mai îndrăzneţi m-au imitat. Se auzea sirena pompierilor. Pe stradă se aduna în grabă mulţimea. În sală, fumul şi un miros greţos alunga şi ultimii curioşi. Pocniturile urmau ritmic şi flăcările se iveau ca la comandă. Ba începu focul de artificii şi pe stradă, la tablourile "salvate". Nimic n-a oprit până la urmă distrugerea. Abia când ultimul tablou, cel care a fost lângă uşă, s-a mistuit, flăcările s-au retras şi numai fumul persista la tavan.

Privind dezastrul, cu mâinile şi cu faţa înnegrite, cu hainele pătate de culori, am revăzut figura insistentă a omuleţului: puţin gârbov, cu rictusul acela suspect. Atunci am rezolvat şi misterul: era PICTORUL, autorul tablourilor.

Dar ce l-a făcut să le distrugă şi ce mecanism i-a uşurat fapta? Şi mai ales cu ce scop a făcut-o în public? La aceste şi la alte întrebări nimeni n-a primit răspuns. Toate cercetările n-au dat de urma pictorului şi nimeni nu mai ştia nimic despre el. Asigurările au plătit daunele şi, după reparaţii, sala a fost din nou deschisă. Alte tablouri, aceeaşi lume.

Iată, atârn cartonaşe cu REZERVAT şi mă aştept să înceapă primul tablou să ardă.

1975