#05 Şi chiar în momentul

de V. Umbreanu

Mă aştepta.

Era în locul obişnuit, sub castanul în floare. Aproape de trunchiul acestuia, întoarsă cu spatele spre direcţia de unde veneam, privea undeva departe, unde cuvintele nu-şi mai aveau rostul.

Silueta sa familiară, în apropierea căreia începeam să simt fiori, era tot mai aproape. Iată părul legat simplu la spate. Iată piciorul drept puţin lateral, într-un unghi discret.

Şi chiar în momentul când ajuns lângă ea, am întins mâna şi am atins-o cu un gest tandru, când porneau deja cuvintele, am văzut păianjenul. Era atât de mare, tronând pe creştetul capului, cu abdomenul cenuşiu, cu labele sale păroase, încât am simţit toată groaza lumilor trecute. N-am apucat să ţip că s-a ridicat iute, pe un fir gros, în coroana copacului, în timp ce prietena mea se prăbuşea pe asfalt.

Nu ştiu cât am stat pe loc ţintuit de surpriză. Nici când lumea s-a strâns, tăcută, în jur. Numai când mulţimea s-a despărţit într-un loc şi, în tăietură s-a ivit poliţistul, m-am trezit la realitate.

De atunci s-au scurs zilele într-un acelaşi tempo, cu interogatorii şi analize, cu martori şi citaţii, cu expertize şi tăceri.

Şi acum, în ziua procesului, când privesc sala arhiplină de cunoscuţi şi necunoscuţi, când rumoarea şi emoţia sunt canalizate spre sentinţă, aştept cu atâta calm sfârşitul încât, toţi care mă privesc par intrigaţi.

Şi când cineva strigă în şoaptă "vine judecătorul", numai eu nu mă ridic în picioare.

1975